ICCJ. Decizia nr. 2478/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2478/2009
Dosar nr. 29385/3/2006
Şedinţa publică din 19 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2909 din 28 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă excepţia prematurităţii introducerii cererii principale, au fost respinse ca prescrise pretenţiile reclamantei-pârâte pentru sumele reprezentând plata preţului montajului şi punerii în funcţiune a echipamentelor ascensoarelor puse în funcţiune înainte de 29 august 2003, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtăSC U. SRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă U.R.A. obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte sumele de 25.785 lei, rest de plată din preţul mărfii livrate şi neachitate, 49.199 lei penalităţi de întârziere aferente, calculate pe perioada 17 martie 2004-6 septembrie 2007 şi 10.551,58 lei cheltuieli de judecată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei-reclamante pe capătul de cerere reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata penalităţilor pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de montare şi punere în funcţiune a echipamentelor livrate; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională.
Împotriva acestei hotărâri şi a Încheierii din 8 martie 2007 au formulat apel ambele părţi.
Prin Decizia comercială nr. 584 din 5 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta-pârâtă şi a admis apelul formulat de pârâta-reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 5.750 lei cheltuieli de judecată, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a reţinut cu privire la apelul declarat de reclamanta-pârâtă că acesta vizează exclusiv încheierea pronunţată în şedinţa din data de 8 martie 2007 prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele reprezentând plata preţului montajului şi punerii în funcţiune a echipamentelor.
În această privinţă a reţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este legală, deoarece obligaţia de plată a pârâtei rezultă din contract, fiind valabilă şi în lipsa emiterii vreunei facturi şi această obligaţie s-a născut din momentul încheierii contractului şi nu de la data emiterii unei eventuale facturi încât prin raportare la aceste dispoziţii, potrivit cărora plata se face în 5 zile de la momentul instalării şi punerii în funcţiune a fiecărui produs, dar nu mai târziu de 90 de zile de la livrare şi în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că dreptul la acţiune cu privire la ultima tranşă din preţ, respectiv suma de 25.317,25dolari SUA şi penalităţile aferente reprezentând 5 % din preţul celor 14 ascensoare instalate şi puse în funcţiune în perioada 16 iulie 2002 – 11 august 2003, s-a născut pentru fiecare ascensor în parte în 5 zile de la momentul instalării acestuia şi s-a prescris.
Referitor la apelul declarat de către pârâta-reclamantă a reţinut că este fondat doar în privinţa cheltuielilor de judecată, deoarece deşi instanţa de fond a admis în parte pretenţiile reclamantei-pârâte, urmare a constatării ca fiind prescrise a unei părţi din aceste pretenţii, totuşi a obligat pârâta-reclamantă la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Cu privire la restul criticilor s-a reţinut că instanţa de fond a dat o rezolvare legală excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. fiind respectate atât timp cât scopul prevăzut de lege a fost atins.
Referitor la stabilirea datei de la care au fost calculate penalităţile de întârziere s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. şi nu dispoziţiile art. 1088 C. com., situaţie stabilită în mod corect şi de către instanţa de fond.
În privinţa ultimei critici, instanţa de apel a reţinut în raport de dispoziţiile art. IV alin. (12) că atâta vreme cât apelanta nu face dovada că a transmis ordinul de începere a execuţiei nu se poate calcula întârzierea în finalizarea lucrărilor, respectiv stabilirea numărului de zile de întârziere ce au curs peste cele 60 prevăzute în contract, în vederea stabilirii penalităţilor de întârziere.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, a formulat recurs doar reclamanta-pârâtă considerând-o nelegală, conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, referitor la întreruperea cursului prescripţiei atât timp cât nu a sesizat că recunoaşterea debitului nu echivalează cu recunoaşterea dreptului, în sensul prevăzut de acest text, iar în cauză creanţa fusese negociată şi consemnată în contract încât singura interpretare care putea fi dată acestei situaţii era aceea a recunoaşterii convenţiei verbale a părţilor conform căreia factura să fie emisă la o altă dată decât cea cuprinsă în contract, dată de la care începea să curgă obligaţia de plată şi de la care trebuia calculat termenul de prescripţie. Primirea facturii şi acceptarea ei la plată înseamnă o întrerupere a cursului prescripţiei şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie de la data emiterii facturii.
De asemenea, contrar prevederilor art. 6 din Legea nr. 469/2002, instanţa a apreciat că factura fiscală este un instrument de plată, deşi nu este enumerat în conţinutul textului de lege.
Prin ultima critică a arătat că instanţa de apel a menţinut greşit hotărârea instanţei de fond care a apreciat că recunoaşterea unei facturi nu se poate face decât expres şi pe cale de consecinţă refuzul poate fi şi tacit.
Intimata pârâtă-reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În privinţa primei critici, trebuie reţinut astfel cum recunoaşte şi recurenta că factura nr. 426/2004 emisă de aceasta nu este acceptată expres dar nu poate fi reţinută nici afirmaţia că a fost acceptată tacit în lipsa unor manifestări de voinţă neîndoielnice care să ateste voinţa reprezentantului legal al intimatei de a accepta factura, aceasta neavând deci forţă probantă în sensul art. 46 C. com.
Prinurmare, susţinerea făcută, de altfel, pentru prima dată în recurs, că prin acceptarea tacită a facturii, intimata ar fi acceptat de fapt modificarea convenţiei sub aspectul datei de la care începe să curgă obligaţia de plată anume de la data emiterii facturii nu poate fi reţinută.
Prin cea de a doua critică, recurenta invocă încălcarea art. 6 din Legea nr. 469/2002, inaplicabil, însă, în cauză încât nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii nici din această perspectivă.
Cât priveşte ultima critică, se invocă de fapt o altă ipoteză contrară susţinerilor anterioare aceea a acceptării tacite cu valoare de recunoaştere a pretenţiilor şi efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei, ceea ce nu poate fi, de asemenea, acceptat, deoarece, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia nu poate fi decât expresă pentru a avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei chiar şi pentru considerentul invocat în cadrul primei critici de către recurentă, anume că recunoaşterea dreptului are un sens mai larg decât recunoaşterea debitului, iar o asemenea recunoaştere nu a avut loc.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea instanţei de apel menţinută ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantaSC U. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 584 din 5 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2480/2009. Comercial → |
|---|
