ICCJ. Decizia nr. 2482/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2482/2009
Dosar nr. 485/90/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 884 din 2 iulie 2008, Tribunalul Vâlcea, secţia comercială, de contencios administrativ fiscal, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta C.C. Călimăneşti, Societate Cooperatistă, aşa cum a fost modificată, şi a admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta SC T. SRL Călimăneşti.
A obligat pârâta la plata sumei de 11.001,71 lei cu titlu de chirie către reclamantă, la plata sumei de 13.415,32 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi în continuare până la achitarea debitului, şi la plata sumei de 3.360 lei cu titlu de daune contractual.
A respins cererea privind reactualizarea chiriei şi pe cea privind evacuarea pârâtei, ca fiind rămase fără obiect.
A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 191.573,77 lei cu titlu de despăgubiri către pârâtă.
A respins cererea pârâtei privind instituirea dreptului de retenţie şi a compensat cheltuielile de judecată în limita sumei de 7.117 lei.
A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 834,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.
Reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei, C.C. Jiblea, în suprafaţă de 197 mp, şi teren în suprafaţă de 800 mp, precum şi obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 21 februarie 2007 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat obligarea pârâtei şi la plata sumei de 10.207,24 lei cu titlu de chirie neachitată, reactualizată de la data scadenţei la zi, obligarea pârâtei la plata daunelor prevăzute de art. 13 alin. (2) din contractul de închiriere, respectiv, dublul chiriei negociate - în sumă de 3.360 lei, penalităţi de întârziere în sumă de 10.294,98 lei pe perioada 06 noiembrie 2005 – 29 ianuarie 2007 şi în continuarea până la zi, şi cheltuieli de judecată.
La data de 20 martie 2007 pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de amenajare a spaţiului şi instituirea în favoarea sa a unui drept de retenţie asupra imobilului până la data achitării sumei de către reclamantă.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că expertiza contabilă efectuată în cauză a calculat chirie restantă în sarcina pârâtei care, potrivit art. 12 şi art. 13 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 48 din 3 august 2005, are obligaţia de a plăti şi penalităţi şi despăgubiri. Tocmai pentru faptul că trebuie să plătească penalităţi de întârziere, pârâta nu poate fi obligată să plătească chiria restantă la valoarea ei reactualizată.
Întrucât pârâta a părăsit imobilul la data de 17 aprilie 2008, iar reclamanta l-a reluat în posesie, cererea de evacuare a rămas fără obiect.
În privinţa cererii reconvenţionale, s-a apreciat că este întemeiată plata despăgubirilor pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, reţinându-se valoarea stabilită prin expertiză. Acelaşi temei al îmbogăţirii fără justă cauză a stat şi la baza respingerii susţinerilor reclamantei potrivit cărora pârâta nu a avut acordul reclamantei pentru a realiza lucrările a căror valoare o pretinde.
Întrucât imobilul a ieşit din posesia pârâtei, cererea acesteia de instituire a unui drept de retenţie nu mai poate fi primită.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată efectuate de părţi au fost compensate.
Apelul declarat de reclamanta C.C. Călimăneşti împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 115 din 25 noiembrie 2008 de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat sentinţa, în sensul că a respins cererea reconvenţională ca nefondată, cu 1582,30 lei cheltuieli de judecată la fond, înlăturând compensarea.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute, iar pârâta a fost obligată la 2540 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut faptul că pârâta nu a indicat perioada de timp concretă în care a edificat construcţiile, a realizat lucrările, însă a depus la dosar dovezi privind cheltuielile iniţiale făcute în scopul sus arătat (facturi şi chitanţe fiscale – f. 295-352), expertul evaluator constatând realizarea unor imobile, unor lucrări în anul 2000 şi, respectiv, anul 2003 (f. 185-192).
Se constată că în toate cele trei contracte de închiriere care au vizat spaţiul comercial in discuţie şi care s-au derulat între părţi (nr. 45/1997, nr. 40/2003 şi nr. 48/2005) ca şi în cel care a avut ca obiect Bufetul Sălătrucel, s-a prevăzut obligaţia pârâtei de a solicita un acord scris pentru orice intervenţie asupra imobilelor închiriate, inclusiv chiar asupra instalaţiei electrice.
Instanţa a apreciat că înscrisurile depuse la dosar de pârâtă, înscrisuri ce au constat adrese prin care a adus la cunoştinţă demararea unor lucrări de finalizare a imobilului şi respectiv prin care a solicitat avizul pentru realizarea unui gard împrejmuitor, chiar dacă conţin menţiunile olografe ale unor persoane, nu au valoare de „acord scris" în înţelesul contractelor de închiriere intervenite între părţi, nefiind cerut un astfel de acord şi, respectiv, nefiind dat de locatorul-proprietar .
Contractele de închiriere au fost încheiate de către pârâtă cu C.C. Călimăneşti în calitate de proprietar al spaţiului dat în chirie – calitate anume înserată în contract, astfel că acordul trebuia cerut de la această societate, iar nu de la F. Faptul că în contract s-a prevăzut că recepţia unor eventuale îmbunătăţiri realizate de chiriaş se va face de organele de specialitate ale F. nu schimbă cu nimic calitatea de proprietar a C.C. şi obligaţia pârâtei de a solicita acordul scris de la aceasta din urmă.
S-a considerat că, în condiţiile în care pârâta a acţionat împotriva legii care guverna raportul cu reclamanta [contractele de închiriere, care, potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., constituie legea părţilor], pârâta nu are legitimitate să solicite de la reclamantă cheltuielile făcute, iar reclamanta nu poate fi impusă la plata acestora.
Instanţa a remarcat că îmbogăţirea fără o cauză justă presupune ca mărirea patrimoniului unei persoane în dauna patrimoniului alteia să se realizeze în mod licit, neavând caracter licit efectuarea unor lucrări/edificarea unei construcţii fără consimţământul celui al cărui patrimoniu se măreşte astfel, în condiţiile în care acesta a condiţionat lucrările/construcţiile de avizul său prealabil şi neechivoc, ca de altfel, nici edificarea unor construcţii fără autorizaţie de construcţie. S-a apreciat că astfel de fapte, doar în aparenţă măresc patrimoniul persoanei de la care se cere contravaloarea, căci în realitate, fiind nelegale şi împotriva voinţei sale, nu îi profită şi chiar o expun unor consecinţe dăunătoare (demolarea construcţiilor).
Pe de altă parte, lucrările de îmbunătăţire care exced sferei prohibite prin contracte şi potrivit art. 1421 alin. (2) C. civ., sunt în sarcina locatarului şi spre folosul acestuia, potrivit art. 1429 pct. 1 C. civ.
Pe de altă parte, din facturile depuse la dosar, Curtea constată că, pentru lucrările efectuate şi construcţiile edificate, pârâta a achiziţionat materialele în perioada 28 aprilie 1999 - 4 decembrie 2002.
Pârâta a susţinut în cererea reconvenţională faptul că lucrările au fost efectuate în baza „acordului scris" din anul 1999, fără a detalia când anume au fost executate în concret. În plus, se constată că lucrările şi construcţiile realizate de pârâtă depăşesc lucrările invocate în cererea adresată către F. în anul 1999.
Precizarea datelor la care a realizat lucrările/construcţiile prezenta importanţă sub aspectul incidenţei prescripţiei extinctive, având în vedere că o acţiune de restituire bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză este prescriptibilă în termenul general de 3 ani care începe să curgă de la data la care pârâta a cunoscut faptul că lucrările sale măresc patrimoniul reclamantei în dauna propriului său patrimoniu, termen care - având în vedere dispoziţiile contractuale - coincide cu cel al realizării lucrărilor/edificării construcţiilor.
În fine, instanţa apelului a constatat că nici dacă ar fi întrunite condiţiile care să îi permită pârâtei să invoce îmbogăţirea fără justă cauză, cererea sa nu este total îndreptăţită, în condiţiile în care pârâta a inclus în cererea sa reconvenţională lucrări şi bunuri pentru care reclamanta a despăgubit-o deja fie prin plata lor, fie prin compensarea valorii acestora cu chiria (f. 80-84).
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC T. SRL, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
1. Instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.
Recurenta consideră că sunt îndeplinite cele trei condiţii pentru a se putea reţine îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv: mărirea patrimoniului C.C. Călimăneşti cu îmbunătăţirile efectuate la imobilul ce a făcut obiectul convenţiei părţilor, micşorarea patrimoniului său cu contravaloarea acestor îmbunătăţiri care au fost unele necesare aducerii spaţiului la condiţii normale de funcţionare, existenţa acordului tacit cât şi expres al proprietarului spaţiului cu privire la reparaţiile şi îmbunătăţirile efectuate.
1. Patrimoniul intimatei s-a îmbogăţit fără o justă cauză, fiind vorba de patrimoniul celui ce s-a îmbogăţit şi nu de cel al căruia s-a micşorat.
2. Cererea reconvenţională s-a întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză şi nu pe prevederile art. 969 C. civ.
3. A existat acordul locatorului pentru îmbunătăţirile efectuate, instanţa omiţând să cerceteze toate actele depuse la dosar, respectiv procesul verbal încheiat la 29 august 2002 prin care intimata recunoaşte îmbunătăţirile aduse la spaţiul închiriat.
4. Lucrările efectuate la imobil au fost lucrări capitale, necesare pentru desfăşurarea oricărei activităţi în incinta spaţiului.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Se impune a remarca că, instanţa de recurs nu se va apleca asupra motivelor ce ţin să readucă în discuţie stabilirea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor administrate în cauză ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanţelor anterioare, urmând a se limita strict la motivele de nelegalitate, în considerarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (punctele 3, 4, 5 ale recursului).
Cu referire strictă la criticile de nelegalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect inaplicabilitatea în cauză a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.
Îmbogăţirea fără justă cauză, ca izvor de obligaţii, reprezintă un fapt juridic licit, care are ca efect mărirea patrimoniului unei persoane, ca o consecinţă a diminuării patrimoniului alteia, fără ca pentru această operaţiune să existe o justã cauză. Din acest fapt se naşte obligaţia pentru cel care şi-a mărit patrimoniul de a-l despăgubi pe cel care şi-a diminuat patrimoniul, în limitele acestei diminuări.
Numai că, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză poate fi uzitată doar în absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite, având un caracter subsidiar.
În cauza dedusă judecăţii, deşi pârâta-reclamantă a susţinut îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără just temei, condiţii care de altfel nu sunt întrunite, se constată că în cuprinsul cererii reconvenţionale motivarea se rezumă doar la clauzele contractului, clauze prin prisma cărora s-a şi analizat cererea sa, considerându-se pe bună dreptate că cererea este nefondată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ. urmează ca recurenta – pârâtă să plătească intimatei – reclamante suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cheltuieli constând în onorariu de avocat conform chitanţei nr. 12 din 23 iunie 2009 aflată la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T. SRL CĂLIMĂNEŞTI împotriva deciziei nr. 115/A-C din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2480/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2483/2009. Comercial → |
|---|
