ICCJ. Decizia nr. 256/2009. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 256/2009
Dosar nr. 375/35/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC M.R.P.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 418.735,48 lei cu titlu de despăgubiri pentru pierderea parţială a mărfii transportate în perioada septembrie 2004 - iunie 2005, 13.816,29 lei valoarea accizei achitată pentru marfa pierdută, a dobânzilor în sumă de 22.222 lei şi la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa comercială nr. 1232 din 12 decembrie 2006, a admis acţiunea precizată şi a obligat pe pârâtă la plata sumelor de 418.735,48 lei despăgubiri pentru pierderea parţială a mărfii, 13.816,29 lei valoarea accizei mărfii pierdute, 22.222 lei dobânzi aferente despăgubirilor acordate şi 7557,25 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că prin procese verbale de constatare au fost stabilite atât cantităţile lipsă la eliberarea expediţiei cât şi cauzele aparente care au dus la pierderea mărfii, respectiv lipsa sau violarea sigiliilor la vane, fără a putea fi opuse cauze de înlăturare a răspunderii cărăuşului.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 97 din 26 iunie 2007, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis apelul pârâtei, modificând sentinţa atacată în sensul admiterii în parte a acţiunii pentru 194.744,56 lei despăgubiri reprezentând contravaloarea mărfii pierdute, 11.701,29 lei accize şi 11.207,84 lei dobânzi. A respins celelalte pretenţii şi compensând cheltuielile de judecată a obligat pe pârâta apelantă la 6307,5 lei către reclamantă.
Instanţa de apel a reţinut că pentru vagoanele ce nu prezentau urme de violare a sigiliilor precum şi pentru cele care prezentau defecţiuni la sistemul de golire, întrucât erau ale expeditorului, transportatorul este exonerat potrivit art. 23 alin. (3) lit. b), c) din CM 1980 iar toleranţa de 2% invocată conform procedurilor art. 41 CM, se aplică.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
În critica sa, reclamanta invocă prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. susţinând că greşit au fost interpretate Regulile Uniforme CM 1980, instanţa referindu-se la art. 23 în varianta modificată prin Protocolul din 1999 care în prezent nu a fost ratificat de toate statele ce au aderat la Convenţia privind transporturile feroviare. Instanţa de apel a împărţit situaţia celor 114 vagoane nejustificat în 3 categorii examinând sumar situaţiile de fapt şi cauzele lipsurilor mărfii iar exonerarea de răspundere nu este justificată în condiţiile art. 36 din CM 1980.
Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 21 ce impunea transportatorului dreptul de a verifica dacă expediţia corespunde menţiunilor făcute de predător.
Mai susţine recurenta că pierderile în toleranţa de 2% nu sunt justificate întrucât vagoanele din aceeaşi garnitură sunt afectate de factori de mediu identici, nefiind posibilă pierderea numai în câteva vagoane. Instanţa nu a ţinut cont de prevederile art. 41 alin. (2) CM care înlătură limitarea răspunderii pentru toleranţa de 2% dacă se face dovada că pierderea nu rezultă din cauzele care o justifică.
O ultimă critică priveşte modul de calcul al pretenţiilor care nu permite o identificare a sumelor acordate.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, recurenta îşi menţine argumentele invocate la instanţele d efond.
Recursul pârâtei întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia instanţei de apel care a reţinut numai două situaţii în care culpa cărăuşului nu poate fi angajată.
În mod greşit curtea de apel a tratat diferit situaţii identice expuse în reclamaţiile administrative: Astfel au fost vagoane ajunse la destinaţie cu toate sigiliile intacte dar cu scurgeri din conţinut altele cu sigilii aplicate necorespunzător, sau numai cu un sigiliu lipsă, la care trebuia aplicată toleranţa de 2%. Fiecare din situaţiile identice prezentate în reclamaţiile administrative fac dovada că transportatorul nu se face vinovat de lipsurile constatate, aceasta aparţine expeditorului sau lipsurile se încadrează în toleranţa de 2%.
Recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins.
Referirea la greşita aplicare a art. 23 din CM 1980 în varianta modificată de Protocolul din iunie 1999, pe considerentul că nu toate statele au aderat la Convenţie este cel puţin surprinzător cât timp instanţa de apel nu a evocat textul menţionat. In mod expres instanţa a specificat aplicarea textului de lege citat ratificat prin Decretul nr. 100/1983; iar referirea la art. 36 din CM 1980 justifică pertinenţa motivaţiei exonerării de răspundere în condiţii identice.
Instanţa de apel a grupat judicios şi concludent situaţiile de fapt în mai multe categorii care să-i permită o motivare rezonabilă pentru situaţii identice .
Procedând la limita disponibilităţii acţiunii, reclamanta formulează o singură acţiune pentru întreg transportul efectuat în perioada septembrie 2004 - iunie 2005, pentru a critica apoi instanţa de apel că nu a analizat separat fiecare din cele 114 situaţii în care au fost întocmite reclamaţii administrative.
Inexplicabilă şi nesusţinută este şi critica referitoare la exonerarea de răspundere a cărăuşului în condiţiile defecţiunilor la gurile de golire a vagoanelor aparţinând expeditorului. Alin. (2) al art. 36 din Regulile Uniforme CM stabilesc exonerarea de răspundere a căii ferate dacă aceasta nu are nici o culpă. Vinovăţia expedierii în propriile vagoane cu defecţiuni la gurile de golire aparţine reclamantei. Invocarea posibilităţii cărăuşului de a refuza transportul apare în contradicţie cu răspunderea pentru propria culpă.
In privinţa toleranţei de 2% normele uniforme au un conţinut ce nu poate naşte controverse de interpretare în condiţiile exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale.
Astfel art. 41 CM stabileşte toleranţa de 2% din greutate pentru mărfurile lichide transportate în stare umedă, care datorită naturii lor suferă în mod obişnuit o pierdere din greutate prin simplul fapt al transportului. Aşadar în toate situaţiile în care nu există urme de violare sau sustragere, dacă nu există dovada că pierderile ar fi cauzate de alte împrejurări decât toleranţa, cărăuşul este exonerat de răspundere.
Prezumţia legală astfel stabilită nu a fost răsturnată prin nici o probă, martorul audiat declarând în mod generic posibilitatea accesului la marfă fără ruperea sigiliilor la anumite tipuri de vagoane.
In privinţa modului de calcul al pretenţiilor admise, instanţa de apel a menţionat expres reclamaţiile administrative neîntemeiate şi care prin operaţiunea de scădere din valoarea totală a pretenţiilor a ajuns la suma reprezentând contravaloarea mărfii pierdute din vina pârâtei.
Recursul pârâtei este nefondat şi va fi respins.
Prevederile art. 36 CM stabilesc responsabilitatea transportatorului pentru pierderea totală sau parţială a mărfii din momentul primirii la transport, până la eliberare. Exonerarea de răspundere este condiţionată de dovada că pierderea a avut drept cauză „o culpă a celui îndreptăţit, o dispoziţie a acestuia care nu a rezultat dintr-o culpă a căii ferate, un viciu propriu al mărfii sau împrejurări pe care calea ferată nu le putea evita..."
Astfel cărăuşul poartă răspunderea pentru transporturile efectuate, cu obligaţia de a asigura integritatea mărfii pe întreg parcursul.
Lipsa unui sigiliu sau violarea celor aflate la vane constatate prin procesele verbale atrage responsabilitatea cărăuşului, pentru celelalte (95 de reclamaţii administrative) instanţa de apel stabilind judicios situaţia de fapt şi exonerarea de răspundere.
Violarea unor sigilii nu poate înlătura răspunderea, iar aplicarea toleranţei de 2% în aceste situaţii este inacceptabilă.
Judicios instanţa de apel a făcut aplicaţia art. 41 CM numai acelor situaţii ce se încadrează în normele de limitare a răspunderii transportatorului.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 97/CA din 26 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile reclamantei SC M.R.P.P.S SRL Cluj-Napoca şi pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 97/C/2007-A din 26 iunie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
*
← ICCJ. Decizia nr. 255/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 258/2009. Comercial → |
---|