ICCJ. Decizia nr. 2538/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2538/2009
Dosar nr. 18313/3/2006
Şedinţa publică din 22 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9259 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins ca inadmisibil petitul din cererea de chemare în judecată formulată de D.V. în contradictoriu cu pârâtaSC U. SA Bucureşti prin care solicitase în temeiul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. să se constate calitatea sa de acţionar al societăţii pârâte.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cel de-al doilea petit din cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei să o repună în drepturile ce i se cuvin în calitate de acţionar, petit respins ca fiind prescris.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are la îndemână pentru primul petit din cerere acţiunea în realizare, respectiv chiar cea formulată prin petitul doi din acţiune sau chiar acţiunea în regularizare.
Pentru cel de-al doilea petit instanţa a reţinut că reclamanta a invocat subscrierea la capitalul social al societăţii pârâte, fără ca ea să figureze ca acţionar al acesteia, ipoteză ce se înscrie în reglementările art. 48 din Legea nr. 31/1990 referitoare la acţiunea în regularizare, care, potrivit art. 48 alin. (3) este supusă prescripţiei în termen de 1 an, termen care începe să curgă de la data înmatriculării societăţii, respectiv 1991. Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine, aşa cum a pretins reclamanta, că în speţă ar fi vorba de o obligaţie de a face ce constă în obligarea pârâtei de a o repune în drepturile ce i se cuvin, instanţa a reţinut că o asemenea obligaţie este supusă prescripţiei de 3 ani potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen împlinit la data promovării acţiunii (23 mai 2006) în raport de data la care reclamanta a subscris la capitalul social (1991) sau a participat la majorarea capitalului social (1995).
Cum reclamanta nu a probat susţinerile sale în sensul că pârâta i-ar fi plătit dividende, recunoscându-i astfel calitatea de acţionar, instanţa nu a primit susţinerea întreruperii cursului prescripţiei.
Apelul declarat de reclamantă prin mandatar Liga Democratică pentru Dreptate din România împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia comercială nr. 482 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sentinţa de fond a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut, în considerarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., că instanţa de fond greşit a calificat petitul 1 din cerere ca fiind inadmisibil întrucât s-a solicitat de reclamantă constatarea unei situaţii de fapt şi nu constatarea unui drept, respectiv a existenţei dreptului asupra acţiunilor pe care reclamanta le-a dobândit prin plata acceptată de pârâtă prin emiterea chitanţelor.
În consecinţă instanţa era obligată în a califica acţiunea reclamantei corect în raport de scopul urmărit de aceasta, respectiv acela de a-şi consolida dreptul contestat de pârâtă.
Cât priveşte cel de-al doilea petit al cererii instanţa de apel a stabilit caracterul său accesoriu în raport de primul petit, reclamanta solicitând repunerea sa în drepturile ce i se cuvin în calitatea sa de acţionar.
În atare situaţie instanţa de fond greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 31/1990 referitoare la acţiunea în regularizare cât şi termenul de prescripţie reglementat în alin. (3) din acelaşi text, deoarece această reglementare a fost inclusă în Legea nr. 31/1990 în 1998 şi nu poate retroactiva, respectiv, nu se poate aplica unei societăţi înmatriculată în 1991. A admite contrariul, ar însemna să se aplice termenul de prescripţie de 1 an unei situaţii pentru care deja era împlinit termenul de prescripţie al acţiunii în regularizare încă din 1992.
De asemenea instanţa de fond greşit a apreciat că este împlinit şi termenul de prescripţie de 3 ani pentru ipoteza în care petitul doi din cerere a fost calificat drept obligaţie de a face deoarece acest petit este nesupus prescripţiei, el fiind accesoriul primului petit care este imprescriptibil.
Reţinând că în speţă nu sunt încălcate dispoziţiile art. 294 alin (1) C. proc. civ., cum a susţinut intimata, instanţa de apel a calificat acţiunea reclamantei ca fiind o acţiune personală patrimonială, aşa încât, având în vedere şi valoarea de 20 lei corespunzătoare valorii acţiunilor pentru care s-a solicitat constatarea calităţii de acţionar, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a admis apelul, a anulat hotărârea de fond şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare pentru constituirea legală a completului de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică Decizia din apel pentru schimbarea obiectului cererii supusă judecăţii şi interpretarea primului petit al cererii reclamantei ca fiind o acţiune reală patrimonială în timp ce reclamanta investise instanţa cu o cerere personală nepatrimonială, respectiv constatarea calităţii sale de acţionar al societăţii pârâte.
Procedând astfel, instanţa de apel a validat modificarea cererii de chemare în judecată efectuată de reclamantă în apel, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. cât şi principiului disponibilităţii.
Cum reclamanta abia în apel a susţinut că ar fi solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra acţiunilor emise de pârâtă, iar instanţa a validat această modificare de acţiune recurenta apreciază că instanţa a schimbat, cu încălcarea legii, natura actului juridic supus judecăţii pe care l-a interpretat greşit.
Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică respingerea excepţiilor inadmisibilităţii primului petit şi a prescripţiei dreptului la acţiune pentru petitul doi din cerere, soluţionate de instanţa de apel cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurenta apreciază că soluţia de fond era cea corectă deoarece reclamanta avea la îndemână acţiunea în realizare pentru primul petit, acţiune care a şi formulat-o prin cel de-al doilea capăt de cerere, motiv pentru care corect îi fusese respins ca inadmisibil primul petit de instanţa de fond.
De asemenea, instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune deoarece societatea pârâtă a fost înmatriculată la 25 iunie 1991 aşa încât termenul pentru acţiunea în regularizare stipulat de art. 48 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a împlinit la 26 iunie 1992, eventual la 7 noiembrie 1992 când s-a împlinit un an de la momentul în care reclamanta a pretins că a achitat contravaloarea a 26 de acţiuni.
Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că nu se aplică acest termen special de prescripţie, petitul doi din cererea reclamantei este prescris potrivit dreptului comun, termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 fiind împlinit la 7 aprilie 1998, termen calculat în raport de data ultimei plăţi făcute de reclamantă în 6 aprilie 1995.
De altfel reclamanta-intimată nu a făcut dovada că ea ar fi fost membru fondator al societăţii pârâte, nefigurând în actele constitutive autentificate de notar şi nici nu a atacat modificările ulterioare ale actelor constitutive referitoare la acţionariat, publicate în Monitorul Oficial şi care au devenit opozabile erga omnes.
În final recurenta critică Decizia din apel pentru greşita stabilire a competenţei în favoarea judecătoriei şi nu a tribunalului deoarece acţiunea reclamantei este o acţiune de natură societară, reglementată prin Legea nr. 31/1990 aşa încât competenţa aparţine Secţiei comerciale a tribunalului.
În subsidiar, dacă se va aprecia că soluţia din apel a fost corect calificată, recurenta apreciază că instanţa de apel trebuia să se considere instanţă de recurs, astfel încât completul ar fi trebuit constituit din trei judecători şi nu doi, recurenta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Prin întâmpinare intimata-reclamantă, prin avocat ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, instanţa de apel făcând o corectă calificare a acţiunii sale ca având caracter patrimonial şi tinzând la readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra a 40 de acţiuni subscrise şi plătite pârâtei. Câtă vreme instanţa de apel a reţinut necompetenţa instanţei de fond intimata apreciază că excepţia prescripţiei nici nu ar mai putea fi luată în discuţie. În cazul când s-ar trece peste acest aspect, apreciază că soluţia din apel este temeinică şi legală şi cu privire la prescripţie.
Deşi în dosarul cauzei a depus întâmpinare pentru intimata reclamantă şi mandatarul său Liga Democratică pentru Dreptate din România, la termenul de astăzi intimata a retras mandatul acordat acesteia declarând că înţelege să fie reprezentată doar de apărătorul ales.
Recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta:
Obiectul judecăţii, atât la fond cât şi în apel, l-au format cele două petite ale cererii de chemare în judecată a reclamantei D.V., petite întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi art. 1073-1077 C. civ., după cum rezultă din cererea aflată în dosarul de fond.
Petitele formulate iniţial, respectiv, constatarea calităţii de acţionar a reclamantei în societatea pârâtă şi obligarea pârâtei de a o repune pe aceasta în drepturile ce i se cuvin în calitate de acţionar, începând cu înscrierea în Registrul Acţionarilor şi efectuarea menţiunilor la ORC Bucureşti, au fost soluţionate pe cale de excepţie la fond, primul petit ca inadmisibil, iar cel de-al doilea ca prescris, aspecte ce au format obiectul judecăţii în apel.
Instanţa de apel, invocând dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., deşi reclamanta nu şi-a precizat sau modificat niciodată la fond cererea de chemare în judecată, a considerat după scopul urmărit de reclamantă, că primul petit este admisibil întrucât aceasta urmăreşte constatarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute în societatea pârâtă, folosind în sprijinul acestei soluţii motivele de fapt invocate de reclamantă în argumentarea cererii.
Procedând astfel, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ. deoarece potrivit acestui text instanţa nu putea schimba obiectul cererii cu care a fost investită ci putea doar considera valabilă o cerere sau o cale de atac care purta o denumire greşită, ceea ce nu este cazul în speţă, cât şi a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentei pe acest aspect fiind întemeiate.
Mai mult, instanţa de apel se pronunţă asupra admisibilităţii acestui petit fără să aibă în vedere că în această etapă procesuală, după repunerea cauzei pe rol după soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, s-a făcut dovada (fila 158 şi fila 163) că pârâta şi-a modificat forma de organizare din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată, aspect esenţial în soluţionarea pricinii şi ignorat de instanţa de apel.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru cel de-al doilea petit Curtea reţine că instanţa de apel corect a apreciat că cererea reclamantei nu constituie o acţiune în regularizare, reglementată în art. 48 din Legea nr. 31/1990, calificare pe care, de altfel, nici recurenta nu a contestă din moment ce îşi formulează apărări şi pe dreptul comun reprezentat de Decretul nr. 167/1958, deoarece o asemenea acţiune vizează neregularităţi în legătură cu constituirea unei societăţi comerciale şi constatate după înmatriculare şi nicidecum neregularităţi ivite în cursul funcţionării unei societăţi, cum este cazul în speţă.
Astfel, prin cererea formulată reclamanta a susţinut că după înmatricularea societăţii în 1991 şi participarea sa la viaţa societară a constatat abia în 2005 că pârâta îi contestă calitatea de acţionar, invocându-i-se această excepţie într-un alt litigiu.
Deşi instanţa de apel a calificat corect cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată în sensul că nu este o acţiune în regularizare supusă prescripţiei de 1 an prevăzută de art. 48 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, susţinerile recurentei pe acest aspect neputând fi primite, a apreciat greşit caracterul imprescriptibil al cererii, derivat din caracterul său accesoriu în raport de primul petit.
Acest petit are ca obiect executarea unei prestaţii cu caracter patrimonial aşa încât este supus prescripţiei de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, criticile recurentei fiind întemeiate pe acest aspect.
În atare situaţie instanţa de apel, deşi a solicitat părţilor probe în legătură cu începerea cursului prescripţiei (la 22 mai 2008) nu s-a pronunţat asupra lor considerând cererea ca imprescriptibilă, fapt ce face imposibilă analizarea lor pentru prima dată în recurs.
De asemenea Curtea apreciază că Decizia din apel este greşită şi sub aspectul trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă la judecătorie câtă vreme petitele formulate de reclamantă în cererea sa vizează funcţionarea unei societăţi comerciale, respectiv calitatea de acţionar într-o societate comercială şi repunerea în drepturile ce se cuvin reclamantei în această calitate, aşa încât competenţa aparţine tribunalului în primă instanţă conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., criticile recurentei fiind întemeiate şi sub acest aspect.
În consecinţă, Curtea va admite recursul pârâtei în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi va casa Decizia din apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării apelului instanţa va analiza criticile privind soluţionarea celor două excepţii prin prisma petitelor formulate şi a situaţiei noi ivite în apel în legătură cu forma de organizare a pârâtei, iar cu privire la prescripţia extinctivă urmează a se stabili începutul cursului ei în raport de susţinerile părţilor şi de probele administrate pe acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC U. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 482 din 13 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2533/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2540/2009. Comercial → |
|---|
