ICCJ. Decizia nr. 2676/2009. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2676/2009

Dosar nr. 9577/325/200.

Şedinţa publică din 30 octombrie 2009

Asupra recursului de faţă :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta SC E.P. SA BAIA MARE a chemat în judecată pe pârâta SC P.R.F. SRL TIMIŞOARA, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 100.642,288 RON reprezentând garanţia de bună execuţie datorată conform contractului comercial de execuţie de lucrări înregistrat sub nr. 1099 din 17 martie 2004, precum şi a dobânzilor legale aferente sumei, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta, în calitate de antreprenor şi pârâta, în calitate de beneficiar au încheiat la data de 17 martie 2004 contractul de antrepriză cu nr. 1099. Potrivit prevederilor contractuale menţionate la art. 6.5., referitoare la obligaţia beneficiarei de a plăti antreprenorului garanţia de bună execuţie la sfârşitul perioadei de garanţie de 1 an şi raportat la termenul pentru finalizarea lucrărilor – 7 iunie 2004, pârâta are obligaţia de plată a sumei de 100.642,2888 Ron. Pentru această sumă, reclamanta a emis factură, neachitată până la data introducerii acţiunii.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 C. civ.

Prin sentinţa civilă 9401 din data de 11 iulie 2008 Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamantă în favoarea Tribunalului Timiş Secţia Comercială.

Pentru a dispune astfel, judecătoria a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a instanţei în soluţionarea cauzei, în raport de natura comercială a litigiului şi de cuantumul pretenţiilor de peste 100.000 lei, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, investit cu soluţionarea cauzei urmare declinării de competenţă, prin sentinţa nr. 1101/PI din 11 noiembrie 2008, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Timiş, invocată de către pârâtă şi a respins acţiunea formulată de către reclamantă ca inadmisibilă.

Instanţa a luat în examinare, cu prioritate excepţia necompetenţei materiale şi a reţinut că în raport de existenţa clauzei compromisorii în contractul încheiat între părţi, acţiunea de faţă trebuie introdusă la Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A., excepţie în raport de care acţiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen legal apel reclamanta SC E.P. SA BAIA MARE, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În cadrul chestiunilor prealabile, reclamanta a solicitat recalificarea căii de atac, considerând că recursul este calea de atac corectă care trebuia exercitată în cauză, iar Curtea a respins cererea, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prima instanţă cu toate că a admis excepţia, nu şi-a declinat competenţa.

Instanţa de apel, examinând apelul prin prisma criticilor invocate, precum şi din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică în temeiul art. 295 C. proc. civ., a stabilit că în mod corect s-a reţinut că litigiul de faţă nu este de competenţa tribunalului, ci de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, raportat la dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. Cu toate acestea, după admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, ignorând dispoziţiile art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind restituirea taxei judiciare de timbru achitată în prima instanţă, Curtea a reţinut că art. 23 lit. a) din Legea nr. 146/1997 nu este incident în cauză, nefiind vorba de o taxă nedatorată.

În consecinţă, prin Decizia civilă nr. 40 din data de 3 martie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantă; a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată de reclamantă în prim instanţă cât şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.R.F. SRL TIMIŞOARA, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată şi menţinerea sentinţei de fond şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Prin criticile încadrate în acest motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că potrivit existenţei clauzei compromisorii în contractul încheiat între părţi, în mod corect Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâtă, respingând acţiunea ca inadmisibilă, însă în mod incorect s-a prevăzut calea de atac ca fiind apelul şi nu recursul.

În continuare, recurenta a susţinut că potrivit art. 3532 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul arbitral ia naştere când părţile se adresează cu o cerere în acest sens, deci tribunalul arbitral se constituie prin voinţa părţilor. În consecinţă, instanţa de judecată nu avea cum să decline competenţa către o entitate care nu exista la momentul pronunţării soluţiei sale.

În ceea ce priveşte calea de atac, arată că în mod greşit, sentinţa Tribunalului Timiş a fost dată cu apel, iar instanţa de apel a respins cererea privind recalificarea căii de atac din apel în recurs. Apreciază că inadmisibilitatea acţiunii este o consecinţă a admiterii excepţiei de necompetenţă, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

1. Prin contractul de antrepriză încheiat la data de 17 martie 2004, părţile , de comun acord, prin art. 10.2 au convenit să soluţioneze litigiile patrimoniale dintre ele, pe calea arbitrajului.

Potrivit dispoziţiilor art. 3433 C. proc. civ., existenţa clauzei compromisorii exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.

Textul sus menţionat se întregeşte cu dispoziţiile art. 3434 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara necompetentă dacă va constata că există convenţie arbitrală, în afară de excepţiile prevăzute în text.

În raport de aceste dispoziţii, soluţia instanţei de apel este corectă în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de necompetenţă materială a instanţelor judecătoreşti , în speţă a Tribunalului Timiş.

Un alt efect al convenţiei arbitrale este acela că investeşte tribunalul arbitral cu puterea de a judeca acel litigiu.

Criticile recurentei cu privire la imposibilitatea declinării cauzei urmare declarării necompetenţei, având în vedere dispoziţiile art. 3532 alin. (1) C. proc. civ. nu vor fi reţinute pentru următoarele considerente.

Din analiza opţiunii părţilor, astfel cum a fost stabilită prin clauza compromisorie, Înalta Curte constată că părţile au convenit ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj, cu alte cuvinte cauza să fie încredinţată în vederea soluţionării unui arbitraj instituţional.

Susţinerile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 3532 alin. (1) C. proc. civ., se referă la arbitrajul ad-hoc, în cadrul căruia tribunalul arbitral ia naştere, funcţionează şi îşi încetează existenţa în virtutea manifestării directe şi nemijlocite a voinţei părţilor.

Dimpotrivă, arbitrajul instituţional arbitral se bucură de o existenţă cvasicontinuă, ori în această situaţie apărările recurentei referitoare la constituirea tribunalului ad-hoc nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.

În ceea ce priveşte calea de atac prevăzută de hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetentă ca fiind apelul şi nu recursul, Înalta Curte constată legalitatea deciziei şi în raport de această dezlegare în drept.

Astfel, dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în situaţia de faţă. Instanţa se pronunţă asupra excepţiei de necompetenţă materială şi teritorială, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii. În situaţia admiterii excepţiei, instanţa îşi declină competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti competente material şi teritorial să soluţioneze cauza ori în favoarea altui organ cu activitate jurisdicţională.

Revenind la speţă, Înalta Curte observă că Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă materială, dar nu a declinat competenţa în favoarea tribunalului arbitral, în realitate procedând la soluţionarea cauzei ca urmare a admiterii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii. Dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. sunt aplicabile numai cu privire la hotărârile prin care se dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, ori în situaţia de faţă acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Dacă s-ar aplica automat dispoziţiile invocate de către recurentă, s-ar proceda la privarea părţilor de un grad de jurisdicţie, în speţa de faţă de calea de atac, a apelului.

În raport de aceste considerente, recursul pârâtei va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea intimatei SC E.P. SA BAIA MARE, privind acordarea de cheltuieli de judecată, va fi respinsă ca nedovedită, întrucât prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la filele 50-54, au fost depuse ordine de plată şi facturi, în copie. În privinţa onorariului de avocat, numai chitanţa eliberată de avocat, în original, atestă plata şi încasarea onorariului, constituind pentru instanţă act justificativ care stă la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.R.F. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 40 din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.

Respinge cererea intimatei SC E.P. SA BAIA MARE privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2676/2009. Comercial