ICCJ. Decizia nr. 2681/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2681/2009
Dosar nr. 28371/3/2006
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2953 din 29 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.R.M. împotriva pârâtei SC M. SA Bucureşti, acţiune ce avut ca obiect anularea hotărârilor A.G.A. nr. 1 din 15 martie 2005 şi nr. 2 din 12 aprilie 2006 ale societăţii pârâte.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 în condiţiile în care acţiunile societăţii sunt nominative nu a fost primită interpretarea dată de reclamant, în sensul instituirii unei obligaţii de convocare prin scrisoare recomandată (cu excluderea celorlalte modalităţi), considerându-se că articolul menţionat are în vedere posibilitatea convocării adunării în acest mod şi nu o obligaţie, în condiţiile în care actul constitutiv nu prevede o asemenea modalitate de convocare.
Nici susţinerile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 31/1990 nu a fost primită, constatându-se că sintagma "aprobarea unor măsuri privind activitatea societăţii în vederea încheierii situaţiilor economico-financiare ale anului 2005" din ordinea de zi a adunării de la data de 15 martie 2006 cuprindea şi posibilitatea dezbaterii aspectelor legate de datoriile societăţii faţă de acţionarii săi.
De asemenea, instanţa a reţinut că susţinerile reclamantului cu privire la inexistenţa unei creanţe a acţionarului majoritar împotriva societăţii este contrazisă de probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse Ia dosar coroborate cu concluziile raportului de expertiză şi documentele contabile ale societăţii.
Nu s-a reţinut nici incidenţa dispoziţiilor art. 150 alin. (1) Legea nr. 31/1990 întrucât acest text are în vedere ipoteza efectuării de către administrator a unor acte de transfer de bunuri între societate şi administratori, care au o valoare mai mare de 10 % din valoarea activelor nete ale societăţii, în cauză fiind vorba despre o creanţă a unui acţionar asupra societăţii, născută în baza unui contract de împrumut.
Cu privire la nesocotirea dispoziţiilor art. 149 alin. (1), art. 127 din Legea nr. 31/1990, art. 126 din acelaşi act normativ, instanţa a avut în vedere că încălcarea obligaţiei stabilite prin alin.1 al acestui articol nu constituie un motiv de anulare a hotărârii adunării generale, iar cerinţele art. 131 din Legea nr. 31/1990 au fost îndeplinite fiind întocmite, cu privire la cele două adunări, procese-verbale de şedinţă în care au fost consemnate: îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunărilor generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în rezumat, hotărârile luate.
În fine, s-a constatat că dreptul de preferinţă la subscrierea noilor acţiuni a fost respectat, câtă vreme s-a stabilit în mod expres prin pct. 3 al hotărârii, posibilitatea exercitării dreptului de preferinţă pentru acţionarii înregistraţi în registrul acţionarilor la data de 16 martie 2006, în termen de o lună de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 514 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În considerentele deciziei, curtea a constatat că, în ceea ce priveşte Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 15 martie 2006 textul pentru ordinea de zi este cuprins în convocarea publicată în M. Of. nr. 607 din 23 februarie 2006, iar textul pentru ordinea de zi a Adunării Generale din 12 aprilie 2006 este cuprins într-un ziar de largă răspândire, ambele convocatoare conţinând textul cu problemele ordinii de zi ce urmează a fi discutate, fiind respectată obligaţia publicării convocatorului în Monitorul Oficial.
Instanţa a arătat că dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 31/1990 prevăd posibilitatea în care poate fi convocată adunarea generală; iar alin. (4) din art. 117 instituie posibilitatea şi nu obligaţia ca adunarea generală să fie convocată şi prin scrisoare recomandată dacă actul constitutiv permite, astfel că în cauză, convocarea celor două adunări generale s-a făcut în condiţiile legii.
Referitor la textul propunerilor convocatorului s-a constatat că, acestea îndeplinesc condiţiile art. 117 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 31/1990 rep., respectiv convocarea pentru adunarea generală din 12 aprilie 2006, referitoare la majorarea de capital social, fiind o modificare a actului constitutiv cuprinde textul integral (se precizează că se majorează capitalul social cu suma de 368.556 lei prin emiterea unui nou pachet de 147.423 acţiuni pentru acţionarii care beneficiază de un drept de preferinţă).
Cu privire la creanţa acţionarului împotriva societăţii s-a avut în vedere că pentru a se stabili acest aspect, instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize contabile în cadrul căreia s-au avut în vedere toate documentele atât cele puse la dispoziţie de pârâtă cât şi de reclamant, iar concluziile raportului de expertiză au confirmat realitatea concluziilor expertizei extrajudiciare ce a fost avută în vedere cu ocazia majorării capitalului social, motiv pentru care susţinerile apelantului – reclamant cu privire la nelegalitatea majorării capitalului social în modalitatea efectuată sunt contrazise de raportul de expertiză întocmit în cauză.
În ceea ce priveşte motivul referitor la conflictul de interese dintre T.P. şi societate - instanţa a reţinut că deţinerea unei creanţe faţă de societate nu înseamnă că acesta în calitate de administrator al societăţii (şi acţionar) are un interes contrar societăţii, fiind clare - sub acest aspect - dispoziţiile art. 149 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 31/1990 rep. (în vigoare la data adoptării A.G.A.), care prevăd că interdicţiile [de la alin. (1) şi (2)] nu se aplică în cazul „acordării de către administrator a unui împrumut sau constituirea unei garanţii în favoarea societăţii".
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) s-a constatat că acţionatul T.P. nu se regăseşte în această situaţie întrucât prin adunarea generală din 15 martie 2006 nu s-a pus în discuţie descărcarea sa de gestiune, revocarea sa din funcţia de administrator, sau modalitatea de administrare a societăţii.
Nu a fost primit nici motivul invocat cu privire la procesul-verbal al şedinţei adunării generale din 15 martie 2006, în condiţiile în care acesta a fost semnat de preşedinte şi de secretar, îndeplinind condiţiile legale de formă şi nici motivele referitoare la modalitatea de convocare a adunării generale din 12 aprilie 2006 şi posibilitatea exercitării dreptului de preferinţă, constatându-se că, adunarea a fost convocată legal conform art. 117 alin. (3) într-un ziar de largă răspândire, cerinţa convocării prin scrisoare recomandată fiind facultativă şi nu obligatorie, fiind respectat dreptul de preferinţă al acţionarilor astfel cum rezultă din convocatorul aflat la fila 49 dosar fond.
De asemenea, s-a constatat că actul adiţional din 20 iulie 2006 îmbracă forma legală şi cuprinde modificările la actul constitutiv al societăţii astfel cum a rezultat în urma majorării capitalului social, modificare adoptată conform Hotărârii A.G.A. din 12 aprilie 2006, neimpunându-se o nouă adunare, în situaţia în care s-a emis şi un act adiţional pe lângă hotărârea adunării generale, putându-se adopta şi numai una dintre variante.
Referitor la susţinerea din apel cu privire la înscrisurile depuse la 15 februarie 2008 s-a arătat că exced cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa, respectiv anularea celor două hotărâri A.G.A. analizate în considerente.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs prin care a invocat următoarele:
1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra constatării nulităţii absolute a hotărârii A.G.E.A. din data de 15 martie 2006 prin prisma încălcării prevederilor art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
Recurentul consideră că instanţa apelului nu a cenzurat interpretarea eronată a instanţei de fond şi nici nu s-a pronunţat cu privire la conţinutul convocatorului pentru adunarea din 15 martie 2006 care nu a cuprins prezentarea explicită a problemelor supuse dezbaterii, respectiv a punctului referitor la "aprobarea unor măsuri privind activitatea societăţii în vederea încheierii situaţiilor economico-financiare ale anului 2005".
2. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit criticile referitoare la nerespectarea art. 210 alin. (2) din lege, care permite majorarea capitalului social prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Recurentul susţine că niciuna dintre instanţe nu a analizat exigibilitatea creanţei acţionarului principal, mulţumindu-se să constate că operaţiunea de convertire a creanţei în aport la capitalul social este o operaţiune legală.
3. Instanţa de apel a apreciat eronat că, nu au fost încălcate prevederile art. 117 alin. (7) din lege, respectiv faptul că în convocatorul adunării din data de 12 aprilie 2006 ar fi conţinut textul integral al propunerii de modificare a actului constitutiv.
Se arată că, în ordinea de zi a şedinţei A.G.E.A. de la acea dată, la punctul 2 figura "aprobarea majorării capitalului social cu suma de 365.556 Ron prin emiterea unui nou pachet de 147.423 acţiuni, pentru acţionarii care beneficiază de un drept de preferinţă" fără să se specifice că faptul că, din această sumă, valoarea de 231.635 Ron reprezenta creanţa acţionarului majoritar T.P. convertită în aport la capitalul social.
4. Instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile comerciale privind conflictul de interese, considerând că deţinerea unei creanţe faţă de societate nu înseamnă că acţionarul majoritar, în calitate de administrator, are un interes contrar societăţii.
Recurentul consideră că, ambele instanţe au interpretat eronat prevederile art. 127 alin. (1) din lege atunci când au reţinut că încălcarea acestora nu constituie motiv de nulitate absolută a hotărârii adunării generale şi că, în realitate, faptul că dispoziţiile menţionate prevăd o anumită sancţiune pentru acţionarul care nesocoteşte obligaţia de a se abţine de la deliberare, nu înseamnă că încălcarea acestei obligaţii nu poate atrage nulitatea absolută a hotărârii adoptată în acest mod.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Critica recurentului prin care se susţine că instanţa apelului nu a cenzurat pretinsa interpretare eronată a primei instanţe şi nici nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 117 alin. (6) din lege, cu referire la convocatorul şedinţei din 15 martie 2006 nu poate fi primită.
Pe de o parte, din considerentele deciziei atacate [fila 4, alin. (6)] rezultă în mod indubitabil că menţionată critică a făcut obiectul controlului judiciar al instanţei de apel, reţinându-se că "cele două convocări îndeplinesc condiţiile art. 117 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 31/1990 rep."
Pe de altă parte, formularea folosită în cuprinsul convocatorului şi anume " aprobarea unor măsuri privind activitatea societăţii în vederea încheierii situaţiilor economico-financiare ale anului 2005" este una explicită, încadrându-se în exigenţele textului de lege menţionat.
Împrejurarea că părerea reclamantului nu coincide cu cea a instanţelor anterioare nu poate fundamenta critica recurentului pe acest aspect.
2. Nici cea de-a doua critică întemeiată pe pretinsa nerespectare a prevederilor art. 210 alin. (2) din lege nu poate fi primită, instanţele statuând în conformitate cu dispoziţiile legale că operaţiunea de convertire a creanţei în aport la capitalul social este una legală.
Astfel, conform textului de lege menţionat – acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale, precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiuni, ori prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii.
Operaţiunea în discuţie, denumită şi conversie a datoriilor societăţii nu reprezintă, propriu-zis o compensare care să presupună, deopotrivă, existenţa a două creanţe certe, lichide şi exigibile şi care să le stingă pe amândouă, până la concurenţa lor, ci reprezintă o transformare a creanţelor în acţiuni pe calea novaţiei obiective.
Practic, obligaţia de plată se transformă în obligaţia societăţii de a emite acţiuni de o valoare egală pe care să le distribuie creditorului.
În cauza dedusă judecăţii, referitor la existenţa creanţei s-a efectuat o expertiză contabilă ce a avut la bază documentele contabile ale societăţii, inclusiv contractele de credit aprobate în adunarea generală, astfel că, faţă de faptul că stabilirea situaţiei de fapt reprezintă, exclusiv, atributul instanţelor anterioare, Înalta Curte nu poate analiza susţinerile recurentului ce vizează existenţa resurselor în contul 106 sau a resurselor necesare restituirii creditului.
3. De asemenea, se constată că este nefondată şi critica referitoare la presupusa încălcare a art. 117 alin. (7) din lege prin aceea că, în convocatorul adunării generale din data de 12 aprilie 2006 nu s-a menţionat textul integral al propunerii de modificare a actului constitutiv.
Astfel, în cadrul convocatorului menţionat s-a prevăzut la punctul 2, atât valoarea cu care se majorează capitalul social, numărul de acţiuni ce urmează a fi emise, precum şi acţionarii care beneficiază de un drept de preferinţă, fiind nerelevante susţinerile reclamantului cu privire la suma ce ar fi trebuit dedusă din valoarea indicată, câtă vreme, anterior (în cadrul adunării generale din 15 martie 2006) acţionarii şi-au manifestat voinţa în sensul constituirii creanţei drept aport la capitalul social, în eventualitatea majorării.
4. În ce priveşte eventualul conflict de interese între acţionarul majoritar T.P. care are şi calitatea de administrator al societăţii pârâte se reţine că ambele instanţe au interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din lege, în sensul că sancţiunea prevăzută nu este aceea a nulităţii absolute, ci una în răspunderea persoanei aflată în această situaţie pentru daune.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant R.D.M. împotriva deciziei nr. 514 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2680/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2683/2009. Comercial → |
|---|
