ICCJ. Decizia nr. 2744/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2744/2009
Dosar nr. 10717/1/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. 7700/2006, contestatoarea S.I.F. M. SA, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite iniţiate de către A.V.A.S., prin somaţia la executare comunicată contestatoarei la 7 iunie 2006, în considerarea biletului la ordin în valoare de 400.000 dolari S.U.A. emis la data de 30 mai 1996 de către SC B. SRL în favoarea SC M.I. SRL şi avalizat de F.P.P. Moldova (în prezent S.I.F. M.), solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se anuleze formele de executare cu consecinţa exonerării contestatoarei de obligaţia de plată în baza excepţiilor invocate în cuprinsul contestaţiei.
Prin sentinţa comercială nr. 7747 din 14 septembrie 2006, Judecătoria Bacău şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în considerarea dispoziţiilor art. 45 din OUG nr. 51/1998 şi art. 158 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 133 R din 9 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-creditoare împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Prin Decizia civilă nr. 1094/ R din 29 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.I.F. M. SA, împotriva deciziei civile nr. 133 din 9 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bacău.
După declinare, contestaţia la executare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 4340/180/2006.
Prin sentinţa comercială nr. 9 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a admis contestaţia la executare formulată de debitoarea S.I.F. M. SA, a constatat ca fiind prescrisă executarea silită iniţiată de A.V.A.S. şi a anulat formele de executare silită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.V.A.S. Bucureşti, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 7 ani şi greşita aplicare a art. 94 din Legea nr. 58/1934. Recurenta a subsumat acestui motiv mai multe critici, şi anume.
- executarea silită din speţă se desfăşoară în baza dispoziţiilor speciale ale OUG nr. 51/1998 şi nu în temeiul Legii nr. 58/1934.
- deşi instanţa de fond reţine corect dispoziţiile OUG nr. 51/1998 privitoare la competenţa soluţionării contestaţiei la executare, în mod nelegal aplică termenul de prescripţie prevăzut de Legea nr. 58/1934.
- în cauză nu este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 58/1934.
- în cauză a operat întreruperea termenului de prescripţie atât printr-un act începător de executare desfăşurat de B. SA cât şi prin recunoaşterea făcută de S.I.F. M. prin semnarea Protocolului nr. 268 din 28 august 2003.
Intimata a depus întâmpinare şi note de şedinţă prin care a învederat că a formulat contestaţie la executare, invocând prescripţia cambială şi nulitatea actelor de executare, datorită inexistenţei încheierii de investire a biletului la ordin şi a somaţiei de executare cu transcrierea exactă şi completă a biletului la ordin şi a solicitat aplicarea Legii nr. 58/1934 şi a Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din 1994.
Prin Decizia nr. 3757 din 11 decembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 9 din 5 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. A modificat sentinţa atacată şi a respins contestaţia la executare formulată de S.I.F. M. SA Bacău.
Verificându-şi competenţa materială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte a constatat că litigiul este o contestaţie la o executare silită pornită de recurentă în temeiul OUG nr. 51/1998, aflată în calea de atac a recursului, cale reglementată de dispoziţiile art. 48 alin. (2), (3) şi (4) şi, în situaţia în care recursul va fi admis, prin aceeaşi hotărâre, instanţa este obligată să soluţioneze şi fondul cauzei.
„Art. 48 alin. (2) Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs.
(3) În recurs nu se pot invoca apărări ce nu au fost formulate în faţa instanţei a cărei hotărâre este recurată, cu excepţia celor de ordine publică.
(4) Dacă admite recursul, prin aceeaşi hotărâre instanţa este obligată să soluţioneze şi fondul cauzei sau, dacă se impune administrarea de probe noi, să stabilească termenul de judecată".
Înalta Curte a reţinut că litigiu se supune normelor de procedură speciale reglementate de OUG nr. 51/1998 pentru că astfel s-a decis în mod irevocabil în pricină, prin respingerea recursului la şedinţa de declinare a competenţei. Mai precis, prin sentinţa comercială nr. 7747 din 14 septembrie 2006 Judecătoria Bacău, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti în considerarea dispoziţiilor art. 45 din OUG nr. 51/1998 şi a art. 158 C. proc. civ., iar prin Decizia civilă nr. 133/ R din 9 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 496/110/2006 s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-creditoare împotriva sentinţei de declinare.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut în considerente că:
În speţă, convenţia de scontare a devenit titlu executoriu pe data cesiunii de creanţă. În temeiul Legii bancare nr. 33/1991 (sub imperiul căreia s-a încheiat şi convenţia de scontare din cauză) contractele de credit nu erau titluri executorii. Pentru a obţine un titlu executoriu, băncile trebuiau să formuleze cereri de chemare în judecată şi să obţină sentinţe irevocabile. Datorită acestei împrejurări, OUG nr. 51/1998 a prevăzut că, pe data cesiunii, toate titlurile constatatoare ale creanţelor bancare neperformante cesionate către A.V.A.S. devin titluri executorii. Raţiunea reglementării a fost aceea de a accelera procesul de recuperare al datoriilor.
Conform art. 13 alin. (4) „Pe data preluării de către A.V.A.S. a activelor bancare contractele de credit ajunse la scadenţă, încheiate între bănci şi persoanele fizice sau persoanele juridice debitoare, constituie de drept titlu executoriu, fără să fie necesară investirea cu formula executorie. Contractele de cesiune de creanţă încheiate între A.V.A.S. şi creditorii cedenţi pentru preluarea creanţelor nu sunt supuse publicitării prevăzute la art. 2 din titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice şi au prioritate din momentul notificării prevăzute la alin. (3). De asemenea, contractele de cesiune de creanţă reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă nu sunt supuse transcrierii prevăzute la art. 1394 C. civ.
(5) Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formula executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplica creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris".
Conform art. 39 din OUG nr. 51/1998 „(1) Constituie titlu executoriu contractele sau convenţiile de credit dintre bancă şi debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau reale pentru restituirea acestor creanţe cesionate, potrivit legii, A.V.A.S., precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta pentru valorificarea creanţelor preluate".
În speţă, nu se putea aplica termenul prevăzut de art. 94 din Legea nr. 58/1934, dezvoltat de pct. 454, 455 şi 456 ale Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din 1994, deoarece acest termen se referă la prescripţia dreptului material la acţiune şi nu la prescripţia dreptului de a cere executarea silită conform dreptului comun. Dreptul material la acţiune nu se confundă cu dreptul de a cere executarea silită.
Cum în speţă, aşa cum s-a demonstrat, nu suntem într-o acţiune cambială directă, nici de regres, nici într-o executare silită cambială, când obligatul cambial face opoziţie la executare, ori într-o acţiune dintre obligaţii de regres şi nici într-o acţiune cauzală, rezultă că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 58/1934, dezvoltat de pct. 454, 455 şi 456 ale Normelor Cadru B.N.R. nr. 6 din 1994.
Înalta Curte a mai reţinut că titlul executor din speţă a fost transmis prin gir o singură dată, prin cesiunea de creanţă în favoarea A.V.A.S. şi ulterior scadenţei, ceea ce face să devină aplicabile dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 58/1934, adică să devină incidente dispoziţiile de la cesiunea de creanţă de drept comun.
Girul ulterior scadenţei produce numai efectele specifice cesiunii de creanţă ordinare, şi nu mai produce efectele specifice circuitului cambial. Cesionarului nu îi mai incumbă obligaţia dovedirii prezentării la plată, cu atât mai mult cu cât neprezentarea la plată nu are drept consecinţă pierderea dreptului de a acţiona direct acceptantul sau avalistul.
Pentru toate argumentele prezentate, în Decizia pronunţată, Înalta Curte a reţinut că rezultă că A.V.A.S. are un titlu executor valabil, neafectat de prescripţie, pentru care nu trebuie să justifice posesia printr-un şir neîntrerupt de giruri şi pentru care nu este necesară prezentarea la plată pentru că prezentul litigiu nu este un proces cambial, ci o contestaţie la executarea silită pornită de A.V.A.S. în temeiul unei proceduri ce se bucură de o reglementare specială, anume OUG nr. 51/1998.
Împotriva deciziei Înaltei Curţi, S.I.F. M. SA a formulat contestaţie în anulare, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., invocând totodată dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. şi solicitând admiterea contestaţiei în anulare, anularea hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi dispunerea rejudecării recursului.
Contestatoarea susţine că dezlegarea dată pricinii de către instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale şi invocă exclusiv chestiuni care ţin de fondul pricinii.
Arată că instanţa de recurs nu putea să respingă contestaţia la executare, deoarece în afară de prescripţia dreptului la executarea silită, contestatoarea a solicitat şi nulitatea actelor de executare, pe ideea că titlul cambial nu a fost investit potrivit legii, printr-o hotărâre şi, de asemenea, nu există o somaţie cambială de executare.
Mai arată că instanţa de fond s-a pronunţat numai pe prescripţie, iar în această situaţie, instanţa de recurs ar fi trebuit să caseze cu trimitere, astfel încât curtea de apel să se pronunţe şi cu privire la celelalte motive ale contestaţiei la executare.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Asupra contestaţiei în anulare de faţă se constată următoarele.
Motivul de contestaţie prevăzut de art. 318 teza 1 C. proc. civ., invocat de contestatoare, în sensul că dezlegarea dată pricinii de către instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului cum ar fi: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind vorba de un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv şi, drept urmare, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată sau orice alte erori care să determine o reanalizare şi reapreciere a probelor administrate în cauză.
Prin criticile aduse şi circumscrise de către contestatoare acestui motiv al căii de atac promovate, nu se face altceva decât să se încerce a se provoca o nouă judecată asupra fondului pricinii, soluţionat deja prin Decizia instanţei de recurs, ceea ce este inadmisibil.
Motivele invocate de contestatoare în susţinerea contestaţiei în anulare se constituie, aşadar, în susţineri ce ţin exclusiv de fondul pricinii şi care nu pot fi invocate pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare, aceasta neavând caracter devolutiv.
Nu poate fi primită nici încercarea de acreditare a ideii că Înalta Curte ar fi omis examinarea vreunui motiv de recurs, deoarece în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc toate problemele deduse judecăţii, cum nu poate fi primită nici susţinerea că întrucât instanţa de fond s-a pronunţat numai pe prescripţie, instanţa de recurs ar fi trebuit să caseze sentinţa, cu trimiterea cauzei la curtea de apel, pentru a se pronunţa şi cu privire la celelalte motive ale contestaţiei la executare.
Aceasta, deoarece, Înalta Curte, în recurs, era ţinută să dezlege fondul cauzei nu doar de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., invocate de recurenta A.V.A.S. dar şi de legea specială, respectiv OUG nr. 51/1998, care la art. 48 alin. (4) prevede că „dacă admite recursul, prin aceeaşi hotărâre instanţa este obligată să soluţioneze şi fondul cauzei sau, dacă se impune administrarea de probe noi, să stabilească termen de judecată", aspect ce a fost menţionat de instanţa de recurs în Decizia pronunţată.
În consecinţă, întrucât contestatoarea S.I.F. M. SA nu a formulat niciun motiv de contestaţie întemeiat care să conducă la anularea deciziei pronunţate de instanţa de recurs, aceasta va fi menţinută şi se va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de S.I.F. M. SA Bacău, împotriva deciziei nr. 3757 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2743/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2754/2009. Comercial → |
|---|
