ICCJ. Decizia nr. 2798/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2798/2009
Dosar nr. 5830/1285/200.
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentinţa civilă nr. 689 din 25 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 5830/1285/2007 s-a respins acţiunea formulată de reclamantul R.G. împotriva pârâţilor SC E.M.I.E. SRL şi SC P.D.I.E. SRL prin administrator judiciar CABINET DE PRACTICIAN ÎN INSOLVENŢĂ Z.R.T., reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei suma de 5057 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie instanţa a reţinut că prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută pentru lipsa consimţământului eroare - obstacol a convenţiei de fidejusiune sau de obligaţie imperfectă cuprinsă în procesele-verbale de conciliere directă încheiate în baza dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. între părţi.
S-a reţinut ca la data de 27 februarie 2007 a fost încheiat procesul verbal de conciliere a debitelor pe care SC P.D.I.E. SRL le avea către SC E.M.I.E. SRL, reclamantul fiind prezent în calitate de asociat unic şi administrator al SC P.D.I.E. SRL, iar din cuprinsul înscrisului rezultă ca s-a recunoscut o datorie în sumă de 522.297,62 lei prin faptul ca biletele la ordin cuprinse în anexa 2 au fost emise de către SC P.D.I.E. SRL în scopul onorării contractului nr. 35 din 14 iulie 2006 în anexa 2 şi 3. Datoriile societăţii au fost însuşite personal de către reclamant având în vedere că este asociat unic şi administrator al societăţii şi reclamantul, garantând în nume personal datoria SC P.D.I.E. SRL.
Ulterior, la data de 14 martie 2007 părţile au încheiat un alt proces verbal de conciliere în cuprinsul căruia s-a făcut menţiunea că este în legătură cu procesul verbal din 27 februarie 2007 şi menţiunea că reclamantul garantează personal achitarea sumelor de bani pe care le datorează SC E.M.I.E. SRL.
Instanţa a reţinut că menţiunile din cuprinsul celor două procese verbale, în sensul că reclamantul garantează personal în nume propriu, respectiv îşi însuşeşte personal datoriile pe care societatea le are, sunt formulate într-o manieră simplă şi neechivocă acestea fiind coroborate cu probele testimoniale administrate în cauză.
Pe de altă parte instanţa a reţinut că natura juridică a celor două procese verbale contestate nu prezintă relevantă în speţă, deoarece nu au fost invocate vicii specifice de valabilitate şi neîndeplinirea unei condiţii generale iar pentru a fi în prezenţa unei erori asupra naturii actului juridic încheiat între părţi, trebuie să existe o concordanţă involuntară între voinţa reală comuna a părţilor şi voinţa exprimată prin actul juridic, în speţă fiind evident că voinţa internă a reclamantului s-a exteriorizat prin exprimarea consimţământului la încheierea unui înscris apt să producă efecte juridice în sensul garantării personale a obligaţiilor băneşti ale societăţii la care este administrator şi asociat unic.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul admiterii acţiunii şi a constatării nulităţii absolute a convenţiilor pentru lipsa consimţământului - eroare obstacol.
Apelantul a arătat că instanţa de fond a făcut o apreciere eronată a probelor testimoniale administrate în dosar şi mai ales a susţinerilor sale înlăturând în totalitate dispoziţia martorului propus şi luând în consideraţie în exclusivitate dispoziţia martorului propus de instanţă.
Cu privire la acţiunea introductivă reclamantul-apelant arată că eroarea obstacol asupra actului ce se încheie - error in negotium - este prezentă atunci când o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte are credinţa greşită, că încheie un alt act juridic. Apelantul a arătat că la data încheierii celor două procese verbale de conciliere din 27 februarie, respectiv 14 martie 2007, a avut convingerea fermă că încheie două procese verbale în cadrul concilierii directe reglementată de art. 7201 C. proc. civ., aşa după cum este menţionat şi în cuprinsul actelor, în calitate de reprezentant legal şi în numele societăţii P.D.E.I. SRL şi nicidecum că încheie o convenţie de fidejusiune sau de delegaţie imperfectă prin care se obliga să garanteze personal datoriile societăţii P.D.E.I. SRL faţă de SC E.M.I.E. SRL, aspecte care în opinia reclamantului apelant rezultă din declaraţia martorului M.A., precum şi din conţinutul celui de-al 3-lea proces verbal de conciliere.
Apelantul precizează că deşi rezultă că nu şi-a exprimat consimţământul la încheierea vreunei convenţii de fidejusiune sau de delegaţie şi nu a avut reprezentarea asupra naturii actului juridic cuprins în cele două procese de conciliere directă, totuşi instanţa i-a respins acţiunea, interpretând greşit actul dedus judecaţii.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, Curtea de apel a apreciat că, în esenţă, apelantul a criticat faptul că prima instanţă a făcut o greşită apreciere a probelor testimoniale administrate în cauză şi în consecinţă a interpretat greşit termenii care subliniază garantarea personală a obligaţiilor băneşti stipulate în procesele verbale de conciliere încheiate la data de 27 februarie 2007, respectiv la data de 14 martie 2007. Lipsa totală a consimţământului, cum este eroarea obstacol, constituie o cauză ce atrage nulitatea absolută a actului juridic, deoarece o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte are credinţa greşită că încheie un alt act juridic. Eroarea este falsă reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic, iar eroarea-obstacol (numită şi distructivă de voinţă) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic, în speţă fiind invocată eroarea asupra naturii actului încheiat între cele două părţi (error in negotium) apelantul susţinând că a încheiat o simplă conciliere cu pârâtul, în sensul art. 7201 C. proc. civ., intenţia sa nefiind sub nici o formă de a garanta în cuprinsul celor două procese verbale de conciliere datoria de 522.297,62 RON pe care societatea al cărui asociat unic era SC P.D.E.I. SRL o avea faţă de pârâta intimată, în ciuda termenilor neechivoci folosiţi la încheierea convenţiilor din 27 februarie şi 14 martie 2007.
Referindu-se la convenţii, art. 962 C. civ. stabileşte că "obiectul convenţiei este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă", prin urmare ceea ce urmează a se analiza este conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau sunt ţinute.
Or, în speţă aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, nici o probă nu este de natură să confirme susţinerea reclamantului în sensul falsei reprezentări a naturii actului juridic. Lipsa de pregătire juridică a reclamantului nu poate fi reţinută ca argument pertinent, necunoaşterea legii ori omisiunea reclamantului de a fi asistat de un avocat, nu sunt de natură a-l exonera de consecinţele juridice pe care şi le-a asumat garantând personal şi în nume propriu datoria pe care societatea al cărei unic asociat era SC P.D.E.I. SRL le avea către SC E.M.I. SRL, cu atât mai mult cu cât este greu de acceptat că reclamantul apelant care are calitatea de comerciant încă din anii 1993, este total străin de termenii juridici uzitaţi la încheierea diferitelor acte juridice.
Afirmaţia apelantului că procesul-verbal din data de 6 iunie 2007 reprezintă o dovadă concretă asupra falsei reprezentări pe care a avut-o referitor la cele două procese-verbale anterior încheiate, nu este susţinută de nici o probă administrată în cauză.
Se invocă ca unic argument în acest sens depoziţia martorului M.A., însă depoziţia acestui martor a fost corect analizată de către prima instanţă în contextul coroborării cu susţinerile reclamantului apelant care a arătat că avocatul angajat pentru un alt litigiu l-a consiliat la data de 6 iunie 2007 asupra obligaţiilor asumate prin cele două procese verbale.
În fine, s-a mai invocat în motivarea apelului faptul că mandatul avocatului P. la încheierea celor două procese verbale contestate este discutabil, aspect nerelevant întrucât mandatul acordat de intimată avocatului nu a fost niciodată contestat de aceasta din urma.
Pentru toate aceste considerente raportat la prevederile art. 296 C. proc. civ. Curtea de Apel a respins apelul declarat de reclamantul R.G.R.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a reiterat toate criticile din apel (deja expuse mai sus) şi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Înalta Curtea găseşte nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat în raport de probele administrate. În consecinţă, judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nici nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Raporturile juridice dintre părţi au fost corect analizate, natura juridică a acestora nu a fost nici schimbată şi nici denaturată de instanţa de apel. În plus, nu rezultă din actele dosarului că instanţa si-ar fi depăşit atribuţiile, dimpotrivă a soluţionat apelul în limitele învestirii.
In esenţă, recurentul apreciază că prima instanţa a făcut o apreciere greşită a probelor testimoniale administrate in dosar precum şi a susţinerilor făcute de reclamant, aceasta considerând că depoziţia martorului propus de el în dovedirea pretenţiilor a fost în realitate una obiectivă, aptă să formeze convingerea instanţei în sensul admiterii acţiunii.
Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată de către instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel după o corectă evaluare a faptelor şi o coroborare a tuturor probelor administrate în cauză.
Intr-adevăr pentru a pronunţa această hotărâre, legat de cele două procese verbale contestate, prima instanţă a reţinut în primul rând, şi în mod corect, simplitatea termenilor folosiţi în cuprinsul actelor încheiate între părţi la intervale lungi de timp şi caracterul neechivoc şi repetitiv al termenilor care subliniază garantarea personală a obligaţiilor băneşti ale societăţii pe care o administrează. Lipsa de pregătire juridică a reclamantului a fost argumentul principal al acestuia în susţinerea nulităţii Proceselor verbale legal încheiate şi a fost corect înlăturată de instanţă, care a observat că reclamantul nu este un novice în afaceri comerciale.
Ar fi absurd ca orice act încheiat de către un comerciant (iar in speţă este un comerciant activ din 1993) să fie susceptibil de a fi lovit de nulitate absolută pentru că nu s-au înţeles expresiile folosite în act, că nu a fost asistat de către un avocat la semnarea acelui act. În acest caz în mod cert raporturile comerciale vor fi lipsite de stabilitate. Se prezumă că în activitatea sa curentă comerciantul încheie frecvent acte juridice, iar rapiditatea încheierii acestora este pentru el o condiţie a realizării comerţului său. În speţă însă recurentul, a avut posibilitatea angajării serviciilor unui avocat şi încheierea Proceselor verbale contestate s-a făcut in deplină cunoştinţă de cauză. Neasistarea sa de către un avocat a fost o opţiune personală a reclamantului, iar dacă a greşit când a considerat că nu are nevoie de servicii de asistenţă juridică, în mod cert nu poate invoca această "greşeală" pentru a obţine nulitatea convenţiei.
Cât priveşte analiza depoziţiei martorului A.P. ca fiind subiectivă, acest aspect nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului unde se face numai un control de legalitate al deciziei, nefiind posibilă o reapreciere a probelor administrate în faţa instanţei de fond sau de apel.
Aşadar, Înalta Curte găseşte nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. De altfel, recurentul nici nu indică explicit care ar fi textele ce ar cădea sub incidenţa motivului de recurs arătat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se întemeiază. Recurentul circumscrie, practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac.
În consecinţă, conform art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul R.G.R. împotriva deciziei nr. 156 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul R.G.R. împotriva deciziei nr. 156 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2793/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2831/2009. Comercial → |
|---|
