ICCJ. Decizia nr. 2831/2009. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2009)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2831/2009

Dosar nr. 1634/118/2007

Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, la data de 13 februarie 2007, sub nr. 1634/118/2007, reclamanta SC M. SA Constanţa a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în baza probelor administrate, să se stabilească cuantumul prejudiciului cauzat societăţii sale, urmare a restituirii în natură, către foştii proprietari, a spaţiului comercial în suprafaţă de 76 mp, situat la parterul imobilului din Constanţa, judeţul Constanţa şi să fie obligată pârâta A.V.A.S. la plata, către societatea sa, a cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei, urmare a restituirii, în natură, către foştii proprietari, a imobilului menţionat la capătul I al cererii de chemare în judecată; în temeiul art. 274 C. proc. civ., să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20 martie 2008, cu ocazia concluziilor pe fond, reclamanta a învederat că prejudiciul afirmat vizează atât contravaloarea spaţiului, cât şi a beciului acestuia, care este o anexă a imobilului; totodată, că includerea în cuantumul prejudiciului şi a valorii beciului nu se constituie într-o completare a obiectului acţiunii.

Prin sentinţa nr. 725/COM, pronunţată la data de 20 martie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.; a constatat că prejudiciul cauzat reclamantei SC M. SA prin restituirea spaţiului comercial situat la parterul imobilului din Constanţa, are o valoare de 889.574 lei; a obligat pe pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 889.574 lei cu titlul de despăgubiri; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 14.158 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a constatat că, în virtutea prevederilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prejudiciul produs reclamantei, stabilit în raport de valoarea de circulaţie a imobilului, singura în măsură să reflecte efectul negativ cauzat patrimoniului acesteia prin restituirea în natură a imobilului către proprietari, are o valoare de 889.574 lei.

Reţinerea, ca prejudiciu, a valorii de circulaţie a parterului imobilului, iar nu şi a valorii subsolului, este conformă limitelor sesizării instanţei prin acţiunea reclamantei, SC M. SA identificând astfel obiectul cererii deduse judecăţii, pe care nu a înţeles să îl întregească ulterior, în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Vizând despăgubirea de către instituţia publică implicată a cumpărătorilor de acţiuni, textele art. 29 şi art. 30 din Legea nr. 137/2002, invocate de pârâtă în susţinerea apărării privitoare la limitarea despăgubirilor, nu îşi găsesc aplicarea în cauză.

În calitate de instituţie publică implicată, în aplicarea normei art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, A.V.A.S. este îndatorită să plătească reclamantei despăgubiri în valoare de 889.574 lei.

În egală măsură, va fi înlăturată apărarea pârâtei referitoare la existenţa a două instituţii implicate în privatizarea reclamantei, numai A.V.A.S. reprezentând o instituţie publică implicată, în sensul definiţiei date de art. 3 lit. g) din Legea nr. 99/1999.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au formulat apel atât reclamanta SC M. SA Constanţa, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile apelate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată; stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat apelantei-reclamante şi pentru suma de 378.372 lei şi obligarea intimatei-pârâte şi la plata către apelanta-reclamantă a sumei în cuantum de 378.372 lei, reprezentând diferenţa de despăgubiri, până la nivelul sumei totale în cuantum de 1.267.946 lei, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a restituirii către foştii proprietari a imobilului situat în Constanţa, judeţul Constanţa, cât şi pârâta A.V.A.S., prin care a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., admiterea apelului formulat de A.V.A.S., admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale invocate, anularea hotărârii apelate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială; admiterea apelului formulat de A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei nr. 725/COM din 20 martie 2008, admiterea excepţiilor prematurităţii/prescripţiei cererii de chemare în judecată, iar, dacă se va trece peste aceste excepţii, respingerea cererii de chemare în judecată faţă de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile comerciale declarate de apelanta-reclamantă SC M. SA şi de apelanta-pârâtă A.V.A.S., împotriva sentinţei civile nr. 725/COM din 20 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 1634/118/2007.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamanta SC M. SA nu a înţeles să solicite constatarea prejudiciului şi repararea acestuia şi cu privire la partea din subsolul imobilului, iar faptul că a solicitat şi indirect contravaloarea acestuia, prin precizarea sumei totale de 1.267.946 lei, nu este suficient pentru a se aprecia că această parte şi-a modificat cererea, în lipsa unei cereri exprese în acest sens, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

În speţă, în virtutea normei înscrise în art. 8 alin. (1) C. proc. civ., care a consacrat competenţa teritorială alternativă, reclamanta şi-a exercitat dreptul la opţiune, depunând acţiunea la Tribunalul Constanţa, instanţa în raza căreia se situează sediul său.

Dispoziţia înscrisă în art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, a fost abrogată prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, astfel că excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată nu mai operează.

Prin predarea imobilului, situat la parterul imobilului din Constanţa, patrimoniul reclamantei a fost diminuat cu echivalentul său valoric.

Pentru recuperarea prejudiciului cauzat, dispoziţiile legale speciale nu impun parcurgerea procedurii prealabile.

Susţinerea apelantei A.V.A.S., în sensul că se puteau acorda despăgubiri până la limita de 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător nu este întemeiată, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 30 pct. 1 din Legea nr. 137/2002, deoarece reclamanta nu a cumpărat bunul, ci acţiuni.

De asemenea, nu este întemeiată nici apărarea apelantei A.V.A.S., prin care solicită stabilirea prejudiciului raportat la valoarea de inventar (contabilitate) a bunului restituit, întrucât adevăratul prejudiciu cauzat reclamantei este cel raportat la valoarea de piaţă a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC M. SA Constanţa şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti.

Recurenta-reclamantă SC M. SA Constanţa a solicitat admiterea recursului formulat, cu consecinţa modificării în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, solicitând, astfel, stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat recurentei-reclamante şi pentru suma de 378.372 lei şi obligarea intimatei-pârâte şi la plata acestei sume, reprezentând diferenţa de despăgubiri până la nivelul sumei totale de 1.267.946 lei, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a restituirii în natură către foştii proprietari a spaţiului comercial situat la parterul imobilului din Constanţa, judeţul Constanţa; în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1. În privinţa obiectului cererii de chemare în judecată, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au procedat la o interpretare eronată, întrucât, în mod evident, cererea de obţinere de despăgubiri a vizat întregul spaţiu deţinut de către recurenta-reclamantă şi restituit foştilor proprietari, incluzând şi anexele spaţiului de expunere.

În acest sens, s-ar putea aprecia că, deşi prin cererea introductivă, spaţiul comercial a fost evidenţiat ca având o suprafaţă de 76 mp, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză a fost stabilită suprafaţa reală de 95,38 mp, dreptul reclamantei la despăgubiri se impune a fi limitat la suprafaţa de 76 mp, întrucât astfel s-a menţionat prin cererea de chemare în judecată şi nu s-a formulat o cerere completatoare, în temeiul prevederilor art. 132.1 C. proc. civ., prin care să se solicite diferenţa de 20 mp

În realitate, însă, situaţia nu este susceptibilă de a primi aplicarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât nu se deduce judecăţii instanţei o pretenţie distinctă, care să nu fi fost formulată prin cererea introductivă, ci obiectul cererii este acelaşi, stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spaţiului comercial, aspect care are în vedere întreaga suprafaţă, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză.

2. Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 99/1999, art. 32⁴ şi urm., care prevăd în mod expres că repararea prejudiciului cauzat se stabileşte raportat la imobilele deţinute şi restituite în natură foştilor proprietari.

Recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, acestea fiind pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei în rejudecare Secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti; în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, în sensul admiterii apelului formulat de instituţia sa, admiterea excepţiilor invocate şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1. A reiterat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor care au pronunţat sentinţa nr. 725/COM din 20 martie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, şi Decizia comercială nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.

Instanţele de fond şi de apel nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care prevăd că: „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului", aceste dispoziţii urmând a fi coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care prevăd că „în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, (este competentă - n.n.) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii".

Locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului, deoarece plăţile contractuale au fost făcute în contul în lei deschis la Trezoreria Statului Sector 1 Bucureşti, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatoare a art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

2. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată.

Astfel, instanţele de fond şi apel au admis, respectiv menţinut, cererea reclamantei fără să ţină cont de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului acesteia de a formula cerere de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivară de dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată.

Instanţa trebuia să ia în considerare, pentru a putea calcula termenul de prescripţie, data la care s-a născut acest drept. Potrivit dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată, această dată o reprezintă momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de restituire.

3. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună), cât şi a dispoziţiilor art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni).

Prin cererea de chemare în judecată formulată de SC M. SA împotriva A.V.A.S. nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv „repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie, astfel cum au fost menţionate prin excepţiile invocate.

4. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.32⁴ din OUG nr.88/1997, modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă", deoarece aceeaşi valoare s-a regăsit şi în capitalul social la data privatizării.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 27,5997 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 27,5997 % din capitalul social al SC M. SA Constanţa.

A mai învederat recurenta instanţei că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

5. De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50 % din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Prin hotărârile criticate, instituţia sa a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2009, recurenta-reclamantă SC M. SA Constanţa a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenta A.V.A.S.

Examinând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC M. SA Constanţa.

1. Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC M. SA Constanţa critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul interpretării eronate a obiectului cererii de chemare în judecată, sens în care susţine că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spaţiului comercial, având în vedere întreaga suprafaţă, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză, respectiv 95,38 mp.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât nu se poate reţine că instanţa de apel a interpretat greşit obiectul cererii deduse judecăţii, în condiţiile în care reclamanta, după efectuarea mai multor expertize în cauză, şi-a mărit verbal, în cursul dezbaterilor, câtimea obiectului cererii, solicitând şi valoarea de 378.372 lei, reprezentând despăgubiri cu privire la subsolul imobilului, în suprafaţă de 20 mp, fără a fi formulată expres o cerere precizatoare în acest sens, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea prejudiciului cauzat prin restituirea spaţiului comercial, aspect care are în vedere întreaga suprafaţă, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză, apare ca fiind lipsită de relevanţă, în condiţiile în care însăşi reclamanta, prin cererea introductivă de instanţă, a solicitat stabilirea prejudiciului urmare restituirii în natură către foştii proprietari a spaţiului comercial în suprafaţă de 76 mp.

2. Şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă SC M. SA Constanţa este nefondat, instanţa de apel făcând o corectă şi legală aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 99/1999, hotărârea pronunţată fiind dată cu respectarea acestor prevederi, prin raportare la obiectul dedus judecăţii şi limitele învestirii instanţei.

II. Cu privire la recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.

1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei nr. 725/2008 şi sentinţei nr. 192/2008, ca fiind pronunţate de instanţe necompetente, şi trimiterea dosarului pentru rejudecare în fond, spre competentă soluţionare, către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ., care stabilesc competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului, coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc instanţa competentă „în cererile privitoare la executarea ... unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii", socotind că este greşită aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., deoarece cererea de despăgubiri a fost formulată nu împotriva Statului Român (care este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice), ci împotriva A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare.

Mai apreciază recurenta-pârâtă că motivele invocate de instanţele de fond şi de apel, referitoare la dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, deoarece nu suntem în situaţia în care reclamantul să poată opta asupra uneia din mai multe instanţe competente, în speţă fiind aplicabilă dispoziţia derogatorie a art. 10 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la locul executării contractului.

Necompetenţa este de ordine publică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăseşte competenţa teritorială invocată doar în recurs; ori, competenţa teritorială a instanţelor chemate să soluţioneze cauza de faţă este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.

Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituţie publică centrală implicată în procesul de privatizare şi, ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., relative la competenţa alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Constanţa, ca instanţă competentă a soluţiona acţiunea în despăgubiri împotriva acestei instituţii, este legală.

Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi are sediul reclamanta, îşi găsesc pe deplin aplicarea, aşa cum a statuat instanţa de apel, deoarece instituţia implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.

Recurenta mai invocă şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligaţiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere. Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a încheiat la Constanţa, unde se află şi sediul societăţii privatizate. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.

Aşadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului său instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa de a soluţiona pricina.

În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competenţei, şi nici instanţa sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuţie problema competenţei teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică.

2) Cel de-al doilea motiv de recurs formulat, circumscris motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei SC M. SA de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, cerere motivată de dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată, în mod greşit susţinând recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti că acest termen de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului.

În speţă de faţă, actul de vânzare-cumpărare de acţiuni s-a încheiat în data de 24 martie 2000, iar acţiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, modificată de Legea nr. 99/1999, în vigoare la acea dată.

În consecinţă, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar, astfel cum reiese şi din dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, care dispun că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În acest sens prevăd şi dispoziţiile art. 32⁴ din Titlul I al Legii nr. 99/1999, de aprobare şi modificare a OUG nr. 88/1997, în conformitate cu care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului.

Cele reţinute de către instanţele de fond şi de apel, în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la acest moment, sunt corecte şi în raport de dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani", astfel încât termenul de executare a sentinţei judecătoreşti, prin care societatea intimată-reclamantă a fost obligată să predea bunul imobil fostului proprietar, este de 10 ani.

Că data de la care se calculează termenul de prescripţie de 3 ani este data la care se restituie în mod efectiv şi se predă bunul imobil către fostul proprietar, este întărită şi de faptul că de la această dată se naşte pentru societatea comercială interesul de a promova o acţiune în despăgubiri împotriva instituţiei publice implicate în privatizare, căci societatea suferă un prejudiciu în momentul restituirii efective.

Aşa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză către foştii proprietari a fost făcută la data de 10 ianuarie 2007, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire încheiat, (fila 44 dosar fond), cererea în despăgubiri formulată de reclamanta SC M. SA la data de 13 februarie 2007 şi întemeiată pe prevederile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, socotit de la data predării bunului.

3) Prin cel de-al treilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenele speciale de prescripţie extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă, OUG nr. 88/1997.

Această critică este nefondată.

Dezlegarea dată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel este legală, mai cu seamă că dispoziţiile art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu-şi pot găsi aplicabilitatea, în condiţiile în care obiectul reglementării se regăseşte într-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.

Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanţele au apreciat că se aplică dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Extinderea prevederilor art. 32²⁸ din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.

Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foştilor proprietari.

Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operaţiune sau un act săvârşit în cursul procesului de privatizare şi se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecţilor implicaţi în procesul de privatizare de a fi despăgubiţi de către instituţiile implicate.

În speţă, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi ca urmare a privatizării şi care, ulterior, au fost restituite foştilor proprietari, fiind incidente dispoziţiile art. 32⁴din OUG nr. 88/1997.

În consecinţă, în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind de drept comun şi tot corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială, respectiv OUG nr. 88/1997, art. 32²⁸, fiind corect tranşată de instanţa de apel.

Acţiunea formulată de reclamantă, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 32⁴din OUG nr. 88/1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 şi art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 32⁴ şi, prin urmare, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din OUG nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar.

Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă".

În acest context, se susţine că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligaţia de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, şi nu în legea prin care se stabileşte restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari, cum susţine recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32⁴ alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.

Instanţa de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32⁴, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.

Un alt argument însuşit corect de instanţa de apel este acela că legiuitorul foloseşte termenul „despăgubiri", şi nu acela de „valoare contabilă a activelor", şi că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilităţii stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speţă a eşuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitaţia la conciliere adresată de reclamantă.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată, ceea ce lipseşte de concludenţă ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de reclamantă au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 24 martie 2000.

Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 27,59 % din capitalul social, şi nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.

5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituţia recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a recurentei-reclamante.

În acest context, se susţine că, chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel şi, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio, dar şi sub acest aspect Decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, aşa cum se arată în considerentele instanţei de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă şi care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27-29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din preţul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile art. 32⁴din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecăţii, contractul a fost încheiat în 24 martie 2000.

Faţă de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că reclamanta a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, invocată şi în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de reclamantă au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursurile reclamantei şi pârâtei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC M. SA Constanţa şi de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 192/COM din 24 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2798/2009. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2835/2009. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 2831/2009. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2831/2009. Comercial