ICCJ. Decizia nr. 2817/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2817/2009
Dosar nr. 3983/114/2008
Şedinţa din 10 noiembrie 2009
Prin sentinţa nr. 26 din 15 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis excepţia lipsei de interes privind capătul de cerere prin care se solicită constatarea rezilierii contractului de asociere în participaţiune nr. 19/2002 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtă. În consecinţă, a fost respinsă acţiunea promovată de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva pârâtei SC P.C. SA – F.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 26 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 19/2002 între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim şi pârâtă în calitate de asociat secund, în baza HG nr. 626/2001, pentru exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Borduşani, jud. Ialomiţa.
În urma exploatării suprafeţei contractate şi a rezultatelor slabe obţinute pârâta a solicitat efectuarea unui studiu asupra solului, care a evidenţiat calitatea inferioară a acestuia faţă de cea avută în vedere la asociere, dar, întrucât renegocierea contractului în privinţa reducerii preţului asocierii a eşuat, în baza pactului comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a fost reziliat începând cu data de 29 septembrie 2004.
În consecinţă, s-a reţinut că interesul reclamantei în susţinerea cererii având ca obiect rezilierea asocierii nu mai prezintă interes.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 3 ani, care, potrivit art. 7 coroborat cu art. 12 din acelaşi act normativ, începe să curgă de la data scadenţei fiecărei redevenţe. În aceste condiţii, dreptul reclamantei la acţiune cu privire la ultima prestaţie (20 % până la 25 decembrie 2004) şi implicit întreaga redevenţă s-a prescris la 25 decembrie 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 4 ianuarie 2008, în cauză neoperând nici una din cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei prevăzute la art. 16, contrar susţinerilor reclamantei.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a stins şi dreptul la acţiune privind accesoriile.
Nu au fost reţinute nici apărările potrivit cărora termenul de prescripţie este de 5 ani, conform art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003, pe considerentul că acesta este aplicabil executării creanţelor bugetare şi nu este cazul în speţă.
Obligaţia de plată a pârâtei reprezentând contravaloarea redevenţelor au drept cauză contractul comercial nr. 19 din 26 septembrie 2002, iar destinaţia sumelor sub aspectul prescripţiei nu prezintă relevanţă.
De asemenea, nu au fost reţinute ca şi cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, în pofida susţinerilor reclamantei, nici săvârşirea procedurii concilierii prealabile, şi nici începerea executării silite declanşată prin somaţia de plată, care a fost desfiinţată prin hotărâre irevocabilă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 64 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele deciziei s-a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantei pentru plata redevenţelor scadente şi a penalităţilor solicitate a început să curgă la data scadenţei fiecărei redevenţe şi cum apelanta a solicitat prin acţiune plata până la data rezilierii, 29 septembrie 2004, dreptul la acţiune s-a prescriss cel mai târziu la data de 29 septembrie 2007 şi mai înainte de această dată, pentru redevenţele şi penalităţile anterioare prin împlinirea termenului de 3 ani de la scadenţa fiecărei redevenţe.
Întrucât data expedierii prin poştă a acţiunii este 20 decembrie 2007, rezultă că dreptul reclamantei la acţiune este prescris.
Motivele de apel prin care apelanta a invocat întreruperea prescripţiei prin plăţile efectuate de pârâtă, prin concilierea directă sau începerea executării silite au fost respinse de Curte pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
De asemenea, şi pentru motivul prin care se invocă termenul special de prescripţie de 5 ani, instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabil, nefiind vorba despre o creanţă bugetară.
Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie şi cauzele de întrerupere a cursului acesteia, lipsa de rol activ a instanţei, care nu a solicitat părţilor înscrisurile pe care le considera relevante cauzei în dovedirea tezei conform căreia prin plăţile efectuate, pârâta a întrerupt cursul prescripţiei şi totodată, a ignorat înscrisurile existente la dosar.
Este criticat şi aspectul referitor la nereţinerea începerii executării silite ca act întreruptiv al cursului prescripţiei, precum şi cel privind termenul special de prescripţie de 5 ani, aplicabil creanţelor bugetare conform art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003, în condiţiile în care, din cuprinsul art. 1 alin. 2 din OG nr. 92/2003 modificat şi completat prin OUG nr. 129/2005 rezultă că dispoziţiile Codului de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi sau alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, iar conform art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002, veniturile încasate de A.D.S. Bucureşti din celelalte activităţi pe care le desfăşoară conform atribuţiilor stabilite prin legi, rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităţilor respective, se fac venituri la bugetul de stat, astfel că preţul asocierii şi penalităţile de întârziere calculate pentru neachitarea acestuia la data scadenţei reprezintă contribuţie la bugetul de stat.
Prin concluzii scrise intimata a solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este fondat.
La data de 26 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 19/2002 între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim şi pârâtă în calitate de asociat secund, în baza art. 251, 256 C. com. şi a art. 79 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobată prin HG nr. 626/2001, pentru exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Borduşani, jud. Ialomiţa.
În baza pactului comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a fost reziliat începând cu data de 29 septembrie 2004, dată până la care reclamanta avea posibilitatea să solicite plata redevenţelor şi accesoriilor acestora.
În mod corect instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 7 şi 12 din acelaşi act normativ, a stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data scadenţei fiecărei redevenţe.
Corespunzător solicitării din acţiune pentru plata redevenţelor şi a penalităţilor aferente, scadente până la data rezilierii de plin drept a contractului, 20 septembrie 2004, s-a reţinut corect că data promovării acţiunii, respectiv data expedierii prin poştă a acesteia, 20 decembrie 2007, s-a realizat peste termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil speţei, potrivit naturii comerciale a contractului care reprezintă izvorul obligaţiilor de plată pretinse pârâtei, şi independent de destinaţia acordată acestor venituri de cel care le încasează.
Prin urmare, în mod întemeiat instanţele de fond au respins cererile reclamantei în privinţa aplicării termenului special de prescripţie de 5 ani prevăzut la art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003, pentru considerentele expuse, dar şi având în vedere şi aplicabilitatea acestuia în materia executării creanţelor bugetare.
Recurenta a criticat şi împrejurarea că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive atunci când nu a ţinut seama de împrejurarea că apelanta a început executarea silită, chiar dacă, ulterior, formele de executare au fost în mod irevocabil desfiinţate prin hotărâre judecătorească, susţinând, de asemenea, faptul că legiuitorul nu distinge între cauzele de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune şi cel al dreptului de a cere executarea silită.
De asemenea, critică neluarea în considerare a plăţilor efectuate, ca o recunoaştere a datoriei de către pârâtă şi lipsa rolului activ al instanţei în această privinţă.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., este stabilită, în primul rând, în sarcina părţilor obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Câtă vreme şi prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate că din înscrisurile depuse de reclamantă nu rezultă ce anume reprezintă ordinele de plată la care aceasta face referire, recurenta-reclamantă nu poate invoca cu succes lipsa rolului activ al instanţei de apel în a solicita ca părţile să depună la dosar înscrisurile pe care le apreciază ca fiind relevante, pe de o parte reţinând prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., sus evocate, iar pe de altă parte, reclamanta cunoscând deja din cuprinsul sentinţei care a fost cauza respingerii susţinerilor sale cu privire la efectele produse de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripţiei prin efectul recunoaşterii datoriei.
Altă ipoteză reglementată legal prin art. 16 lit. c) în privinţa întreruperii prescripţiei este aceea printr-un act începător de executare.
La alin. (2) însă se prevede că „prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă." Ori, aşa cum bine s-a reţinut, formele de executare silită începute de reclamantă împotriva SC P.C. SA – F.P. au fost anulate prin sentinţa nr. 47 din 31 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 310 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din această perspectivă sunt lipsite de relevanţă juridică afirmaţiile recurentei potrivit cărora, indiferent de rezultatul dat în contestaţia la executare, şi prin care aşa cum s-a arătat au fost anulate toate formele de executare silită, important este faptul că recurenta nu a stat în pasivitate.
În baza considerentelor reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti care va fi menţinută în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2808/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2821/2009. Comercial → |
|---|
