ICCJ. Decizia nr. 2844/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2844/2009
Dosar nr. 3304/1285/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4819 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul nr. 3304/1285/2008, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către partea reclamantă: M. CLUJ – NAPOCA şi C.L.M. CLUJ – NAPOCA în contradictoriu cu pârâţii U.M.R.L. şi SC C.I. SRL şi în consecinţă s-a constatat încetat prin ajungere la termen, la data de 8 aprilie 2004, contractul de închiriere nr. 341 din 18 aprilie 1995, prelungit prin actul adiţional încheiat la 1 iunie 1999.
S-a constatat că raporturile contractuale de închiriere între C.L.M. CLUJ – NAPOCA şi pârâta U.M.R.L. au continuat în temeiul tacitei relocaţiuni.
S-a dispus evacuarea pârâtelor U.M.R.L. şi SC C.I. SRL din spaţiul situat administrativ în Cluj – Napoca.
Au fost respinse, ca nefondate, capetele de cerere prin care s-au formulat pretenţii băneşti în contradictoriu cu pârâta de rândul 1 U.M.R.L.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel recurenţii M. CLUJ – NAPOCA şi C.L.M. CLUJ – NAPOCA şi pârâta U.M.R.L.
Prin Decizia civilă nr. 83 din 18 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, toate apelurile au fost respinse, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa, astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii M. CLUJ – NAPOCA şi C.L.M. CLUJ – NAPOCA prin cererea de chemare în judecată a pârâţilor U.M.R.L. şi SC C.I. SRL au solicitat instanţei să constate încetarea prin împlinirea termenului a contractului de închiriere nr. 341/1995 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional, încheiat la data de 1 iunie 1999, să se constate că după încetarea contractului raporturile contractuale au continuat în baza tacitei relocaţiuni, să se dispună evacuarea pârâtelor din spaţiu şi obligarea pârâtei U.M.R.L. la plata sumei de 904.288,46 lei reprezentând chirie actualizată, majorări şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 13 noiembrie 2008 precum şi în continuare, până la predarea efectivă a imobilului.
Contractul de închiriere şi actul adiţional la contractul nr. 341 din 18 aprilie 1995 confirmă că părţile contractante sunt C.L.M. CLUJ – NAPOCA în calitate de locator şi U.M.R.L. cu sediul în Piaţa Unirii.
S-a reţinut în aceste condiţii că prima instanţă a îndeplinit procedura de citare la adresa indicată de reclamant şi confirmată de actele existente în probaţiune la dosar, în conformitate cu prevederile art. 921 C. proc. civ.
Apelul reclamanţilor M. CLUJ – NAPOCA şi C.L.M. CLUJ – NAPOCA a vizat capătul de cerere respins respectiv cele prin care au fost formulate pretenţii băneşti în contradictoriu cu pârâta U.M.R.L.
Apelanţii au criticat soluţia pronunţată de prima instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., arătând că prima instanţă avea obligaţia de a dispune chiar şi din oficiu efectuarea unui raport de expertiză în vederea determinării corecte a pretenţiilor reclamanţilor.
Aserţiunea apelanţilor nu a fost primită întrucât, în baza rolului activ, instanţa nu se poate substitui în poziţia procesuală a uneia dintre părţi în vederea apărării intereselor acesteia, fiind de esenţă în asigurarea unui proces echitabil, asigurarea egalităţii armelor.
Instanţa investită, în limitele în care au înţeles reclamanţii să o realizeze, a analizat, probatoriul administrat, a apreciat că, în raport de clauzele contractuale, pretenţiile reclamanţilor apar, ca neîntemeiate, distinct de posibilitatea de a fi determinate printr-o expertiză de specialitate, atât încât modificarea clauzelor contractuale doar de către una dintre părţi nu este legală.
Totodată, prima instanţă a reţinut în mod corect că prin promovarea prezentei acţiuni a operat denunţarea tacitei relocaţiuni ca atare, de la momentul concediului, iar pretenţiile reclamanţilor nu mai pot fi circumscrise clauzelor contractuale, situându-se pe tărâmul răspunderii extracontractuale.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au formulat, în termenul legal, recurs toate părţile, reclamanţii fiind legal scutiţi de plata taxelor de timbru, dar pârâta, deşi legal citată, cu această menţiune, potrivit dovezii de la dosar, nu a timbrat recursul cu 9,5 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Ca urmare, recursul formulat de pârâtă nu poate fi analizat pe fond, recurenta neîndeplinindu-şi obligaţia prevăzută de art. 3021 alin. (2) C. proc. civ., de a ataşa la cererea de recurs dovada achitării taxei de timbru, conform legii raportat la art. 20 (1) din Legea nr. 146/1997, modificată şi a Normelor de aplicare a acestei legi, respectiv art. 9 din OG nr. 32/1995, modificată.
Potrivit art. 20, alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi a Normelor de aplicare a acestui act normativ, respectiv a prevederilor art. 9 din OG nr. 32/1995, modificată, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru şi/sau timbrul judiciar, cererea părţii se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.
Constatând, totodată, că în cauză nu operează scutirea legală, personală sau ca obiect, de obligaţia timbrării, Curtea urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, modificată respectiv ale art. 30, pct. 1 şi 5 din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din OG nr. 32/1995, modificată şi să dispună anularea recursului pârâtei, ca netimbrat.
Cât priveşte recursul reclamanţilor, se constată că aceştia şi-au motivat recursul doar prin raportare la dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., fără a indica vreunul dintre motivele de modificare sau casare ale unei hotărâri, prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., dar din dezvoltarea criticilor rezultă că acestea pot fi circumscrise motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
S-a susţinut, astfel, încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel nedispunând administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului şi a art. 969 C. civ., în privinţa obligaţiilor asumate prin contract, instanţa de apel denaturând din acest punct de vedere voinţa părţilor cu încălcarea art. 970 şi 981 C. civ., atunci când a reţinut că în cauză a intervenit o modificare unilaterală a chiriei, deşi, prin contract s-a prevăzut ca aceasta să fie determinată pe parcursul derulării contractului pe baza hotărârilor Consiliului local (art. 4 şi 5 din contract).
Aşa fiind, instanţa trebuia să aibă în vedere că, la data încheierii contractului erau în vigoare anumite acte normative, iar pe parcurs au intervenit modificări, atât în ceea ce priveşte cuantumul cât şi temeiul legal al majorărilor şi penalităţilor de întârziere pretinse.
Totodată, pârâtele au continuat să folosească spaţiul, astfel că, refuzul de a plăti chirie, fără nicio justificare, în sensul art. 1169 C. civ., trebuia să conducă şi la admiterea celorlalte capete de cerere.
Analizând recursul reclamanţilor, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, se găseşte nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit contractului aflat la dosarul de fond, rezultă că părţile au convenit, în baza art. 4 şi 5, posibilitatea renegocierii chiriei în cazul în care indicele general al preţurilor se va modifica cu minim 5 %, iar potrivit art. 6 că, la începutul fiecărui an de închiriere, chiria de bază se va renegocia, ori această clauză evident trebuie coroborată cu cea dintâi în privinţa condiţiilor renegocierii, aceasta operând numai în cazul modificării indicelui de inflaţie.
Prin urmare, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi 981 C. civ., instanţa de apel a reţinut că nu putea fi primită susţinerea recurenţilor privind o altă interpretare a conţinutului clauzelor iar nerespectarea unor obligaţii (art. 12 din contract) nu poate fi sancţionată cu majorarea cuantumului chiriei, în mod unilateral, ci eventual cu rezilierea contractului.
În consecinţă, nu se poate reţine nici încălcarea art. 129 C. proc. civ., principiul adevărului implicând esenţialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor, ceea ce instanţa a şi făcut prin raportare la conţinutul obligaţiilor înscrise în contractul.
Totodată, nefăcându-se dovada că părţile ar fi convenit pe parcurs o modificare a clauzelor contractului în ceea ce priveşte cuantumul chiriei, prin raportare la anumite acte cu caracter normativ apărute ulterior, rezultă că efectuarea unei expertize, ca probă, pentru verificarea sumelor pretins a fi datorate în raport de aceste modificări nu era concludentă, iar folosinţa spaţiului în continuare, după expirarea contractului dă dreptul recurenţilor – reclamanţi la o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, ceea ce nu a constituit temeiul juridic al acţiunii, astfel că, în mod legal, instanţa s-a limitat la obiectul investirii, obiectul pricinii asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe fiind acela stabilit prin raportare la cererea de chemare în judecată, nu la probele administrate.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.L.M. CLUJ – NAPOCA - prin P. şi M. CLUJ – NAPOCA - prin P. împotriva deciziei civile nr. 83/2009 din 18 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de pârâta U.M.R.L. Cluj - Napoca împotriva aceleiaşi decizii, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2840/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2848/2009. Comercial → |
|---|
