ICCJ. Decizia nr. 2857/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2857/2009
Dosar nr. 2135/1/2005
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.D.S. Bucureşti a formulat cerere de arbitrare împotriva debitoarei SC F.A. SA Axintele judeţul Ialomiţa pentru ca, prin sentinţa arbitrală, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.473.759.037 lei din care 1.736.673.189 lei reprezintă redevenţă neachitată la termenele scadente, 378.767.814 lei reprezintă penalităţi de întârziere calculate în baza art. 5.11 din contract până la 24 octombrie 2003 şi 356.317.334 lei reprezintă contravaloare T.V.A. calculată în baza art. 5 alin. (1) din contractul modificat prin act adiţional. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor conform art. 5.11 din contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 26 noiembrie 2002 până la data stingerii debitului şi constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 26 noiembrie 2002, conform notificării nr. 22570 din 10 aprilie 2003.
A precizat reclamanta că la capitolul 5.11 din contractul de concesiune este prevăzută clauza compromisorie potrivit căreia „litigiile de orice fel ce decurg din executarea prezentului contract de concesionare, care nu vor putea fi soluţionate pe cale amiabilă, sunt de competenţa Curţii Comerciale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României", a solicitat soluţionarea litigiului de către arbitrul unic S.A. şi a cerut obligarea pârâtei la cheltuieli de arbitraj.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea agenţiilor domeniilor statului şi a HG nr. 626/2001, a încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002, părţile fiind reclamanta în calitate de concedent şi pârâta SC F.A. SA în calitate de concesionar. Obiectul contractului l-a constituit exploatarea terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 1.734,69 ha aflat în perimetrul localităţilor Bărcăneşti şi Axintele judeţul Ialomiţa şi a suprafeţei de 85,09 ha teren neragricol din care vegetaţie forestieră 12,24 ha, construcţii şi instalaţii zootehnice 45,93 ha, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă 20,29 ha şi terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţii agricole 6,63 ha.
A arătat în continuare că prin actul adiţional nr. 1 din 26 octombrie 2002 părţile au convenit modificarea obiectului contractului, în sensul diminuării suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă concesionată la 1.321,23 ha având categoria de folosinţă arabil ca urmare a predării de către A.D.S. către comisiile locale de aplicare a legilor fondului funciar a diferenţei de teren prin protocol de predare – primire. Redevenţa stabilită în sarcina A.D.S. a reprezentat echivalentul în lei a 590 kg grâu STAS 813/68/ha/an stabilit după cotaţia de la B.I.T.F.F. şi cu Opţiuni – „LIFFE" de la Londra, la cursul de referinţă leu/dolar USA stabilit de BNR la data scadenţei, redevenţa urmând a fi achitată în tranşele trimestriale precizate în contract.
Întrucât concesionarul nu şi-a executat obligaţia contractuală de plată a redevenţei, în temeiul art. 5.12 din contractul de concesiune încheiat între părţi şi a art. 9.3 privind rezilierea contractului, reclamanta a solicitat rezilierea contractului şi despăgubiri la nivelul sumei precizate mai sus, anexând cererii şi modul de calcul al acestor despăgubiri. A mai precizat că a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă dar pârâta a refuzat semnarea procesului verbal de conciliere încheiat în 11 iunie 2003 deoarece comisia nu a considerat necesară acordarea unui alt termen pentru a verifica sumele datorate de societate.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 39/2002, modificat prin actul adiţional nr. 1/2002, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.761.597.082 lei cu titlu de redevenţă şi TVA, precum şi penalităţile de întârziere în plata redevenţei de 0,15 % pe zi de întârziere al căror cuantum va fi calculat cu prilejul executării potrivit criteriilor menţionate în cuprinsul hotărârii şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 46.286.978 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, aşa cum rezultă din sentinţa arbitrală nr. 232 din 9 iulie 2004.
Reclamanta A.D.S. Bucureşti a formulat acţiune în anulare a sentinţei arbitrale mai sus-menţionată prin care a solicitat anularea în parte a acestei sentinţe în sensul obligării pârâtei SC F.A. SA la plata sumei de 3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889 lei redevenţă neachitată la termenele scadente, 1.601.577.592 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 5 aprilie 2004 şi 356.317.334 lei contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002, precum şi la plata penalităţilor de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului şi a taxei arbitrale în sumă de 69.737.590 lei, motivându-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 364 – art. 366 C. proc. civ., art. 66 şi 71 din Regulamentul privind Organizarea şi Funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, art. 109 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, HG nr. 626/2001 şi a cerut să se constate că în mod greşit instanţa de fond a apreciat probatoriul administrat în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamantă, aşa cum rezultă din Decizia comercială nr. 990 din 29 noiembrie 2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii şi că analizând hotărârea arbitrală din perspectiva unei eventuale încălcări a unor dispoziţii imperative ale legii, rezultă că aceasta este temeinică şi legală, în deplin acord cu probatoriul administrat. De asemenea, a apreciat că nici motivele referitoare la compensarea constată de instanţa arbitrală în baza convenţiilor de compensare nr. 42 din 5 noiembrie 2002 şi nr. 79 din 11 martie 2003 prin care au fost încălcate dispoziţiile art. 1113 C. civ. şi art. 3 alin. (4) din HG nr. 315/2002 nu pot fi reţinute deoarece „conform acestui text sumele cu titlu de susţinere financiară a agriculturii, acordate de stat, vor fi utilizate pentru acoperirea redevenţelor datorate şi neachitate la termen", că aceasta fiind o normă specială care derogă de la dreptul comun are prioritate în aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant şi că la data efectuării plăţii era în vigoare contractul dedus judecăţii şi nu contractul pentru care reclamanta a înţeles să reţină plata conform ordinelor de compensare, astfel că instanţa a făcut o apreciere corectă a sumelor admise inclusiv asupra TVA ului şi penalităţilor precum şi a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în totalitate a hotărârii recurate, admiterea acţiunii în anulare a hotărârii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 3.696.568.815 lei din care 1.738.673.889 lei redevenţă neachitată la termenele scadente, 1.601.577.592 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 5 aprilie 2004 şi 356.317.334 lei contravaloare TVA conform Legii nr. 345/2002, precum şi la plata penalităţilor de la 5 aprilie 2004 până la data stingerii debitului şi a taxei arbitrale în sumă de 69.737.590 lei.
Şi-a motivat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu şi-a precizat cuantumul penalităţilor şi că acestea nu sunt determinate sau măcar determinabile întrucât penalităţile sunt stabilite de art. 5.11 din contractul de concesiune care exprimă voinţa părţilor, respectiv 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea redevenţei restante, determinată conform pct. 4.1, 4.2 şi 5.10, precizând că pârâta a achitat suma de 433.750.000 lei reprezentând garanţia bancară, datorând la data rezilierii contractului suma de 1.738.673.889 lei cu titlu de redevenţă la care se adaugă TVA şi că sumele care au avut ca obiect compensarea obligaţiilor conform convenţiilor nr. 42 din 5 noiembrie 2002 şi 79 din 11 martie 2003 au fost scăzute din redevenţa datorată în baza contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 care a fost încheiat în baza art. 8 alin. (2) din OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciul de apă, a Normelor metodologice cadru de aplicare a acestei ordonanţe care a fost aprobată prin HG nr. 97/2000 şi a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor dar şi a Normelor metodologice cadru de aplicare a HG nr. 216/1999, recuperarea debitului datorat în baza acestui contract făcând obiectul dosarului nr. 1305/2003 al Curţii de Apel Bucureşti. A precizat că în convenţiile de compensare nu s-a făcut referire la acest contract, dar în contabilitate au fost operate plăţile în contul datoriei mai vechi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1113 C. civ. şi art. 3 alin. (4) din HG nr. 315/2002 şi care sunt incidente în cauză.
În aceste condiţii în mod greşit tribunalul arbitral a considerat convenţiile de compensare ca fiind o modalitate de recuperare a prejudiciului în faţa contractului de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002.
De asemenea, un alt motiv invocat de recurentă se referă la cheltuielile de judecată reprezentând taxa arbitrală, care nu i-a fost atribuită de către instanţa care a judecat acţiunea în anulare.
Şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 364 – art. 366 C. proc. civ., art. 66 – art. 71 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, art. 109 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 345/2002, Legea nr. 268/2001, HG nr. 626/2001.
Recursul este nefondat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele.
Între A.D.S. în calitate de concedent pe de o parte şi SC F.A. SA Axintele în calitate de concesionar, pe de altă parte, a fost încheiat contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 care a avut ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatarea terenului cu destinaţia agricolă în suprafaţă totală de 1.734,69 ha, aflat în perimetrul localităţii Bărcăneşti şi Axintele judeţul Ialomiţa, pentru o perioadă de 49 ani, în schimbul unei redevenţe, în conformitate cu obiectivele concedentului şi transmiterea dreptului de exploatare şi a obligaţiei de întreţinere a terenului neagricol în suprafaţă de 85,09 ha din care vegetaţie forestieră 12,24 ha, construcţii şi instalaţii zootehnice 45,93 ha, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă 20,29 ha şi terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă în suprafaţă de 6,63 ha, pentru care nu se datorează redevenţe.
Prin art. 4.1 din contract se stabileşte valoarea redevenţei în grâu iar prin art. 4.2 din acelaşi contract, se stabileşte echivalenţa în lei după cotaţia grâului la B.I.T.F. Conform art. 5.12 neplata redevenţei în termen de 30 de zile de la scadenţă, din culpa exclusivă a concesionarului, permite concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea prealabilă adresată concesionarului, rezilierea fiind motiv de încetare a contractului în condiţiile art. 9.3 din contractul care face obiectul litigiului. Art. 5.11 din contractul de concesiune 39 din 11 martie 2002 prevede că pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a redevenţei concesionarul datorează penalităţi de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea redevenţei restante determinată conform pct. 4.1, 4.2 şi 5.10 (plata putând să se facă şi anticipat). Conform actului adiţional nr. 1 din 26 noiembrie 2002 la contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002 la valoarea redevenţei se adaugă cota de TVA iar redevenţa se recalculează în sensul diminuării începând cu data semnării Protocolului din 19 august 2002.
Art. 1113 C. civ., reglementează imputaţia plăţii iar art. 3 şi 4 din Regulamentul de compensare a debitelor reprezentând redevenţă datorată şi neachitată la termen se referă la modul de compensare a sumelor reprezentând redevenţe datorate şi neachitate la termen de către concesionarii terenurilor agricole aflate în administrarea agenţiei.
Analizând textele de lege invocate de recurentă în susţinerea nelegalităţii hotărârii atacate pentru motivul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii, Curtea constată că instanţa care a judecat acţiunea în anulare a interpretat corect atât dispoziţiile menţionate din contractul de concesiune precum şi dispoziţiile imperative ale legii.
De precizat este faptul că prin acţiunea în anulare reclamanta a invocat art. 364 lit. i) C. proc. civ. şi art. 69 lit. i) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, articole prin care s-a învederat încălcarea de către instanţa arbitrală a ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiei imperative ale legii, care raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite ca motive de modificare a hotărârii instanţei care a judecat acţiunea în anulare Decizia atacată aflându-se la adăpost de orice critică, instanţa reţinând corect că la momentul când a fost efectuată plata, contractul dedus judecăţii era în vigoare, astfel că tribunalul arbitral a interpretat corect atât dispoziţiile din contract cât şi art. 3 şi 4 din HG nr. 315/2002 care constituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun, precum şi art. 1113 C. civ., astfel că în mod corect au fost apreciate sumele admise cu privire la penalităţi şi TVA, nefiind încălcată nicio dispoziţie imperativă.
Curtea constată că prin hotărârea atacată instanţa a interpretat şi a aplicat corect pct. 4.1, 4.2, 5.10, 5.11, 5.12 şi 9.3 din contractul de concesiune nr. 39 din 11 martie 2002, singurul care face obiectul acţiunii, articole care se referă la cuantumul şi modul de stabilire al redevenţei precum şi la plata penalităţilor de întârziere şi rezilierea contractului. Toate aceste prevederi contractuale au fost avute în vedere de tribunalul arbitral care prin sentinţa arbitrală s-a pronunţat atât cu privire la rezilierea contractului de concesiune menţionat cât şi la obligarea pârâtei la plata redevenţei TVA şi penalităţilor de întârziere stabilite în contract precum şi la cheltuieli de judecată. Conform art. 364 C. proc. civ., acţiunea în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ stabilite de la lit. a) la lit. i) a acestui articol, iar art. 364 lit. i) sancţionează încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii.
Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale aşa cum sunt reglementate procedural nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul fondului litigiului, acţiunea în anulare având un caracter restrictiv, aceasta nepermiţând decât analiza limitată a hotărârii arbitrale atacate, iar din perspectiva art. 364 lit. i) nu se poate reţine că prin interpretarea prevederilor contractuale invocate de recurentă, instanţa ar fi încălcat normele de ordine publică sau dispoziţii imperative ale legii.
Motivele legate de netemeinicia hotărârii atacate referitoare la cuantumul pretenţiilor nu vor fi analizate întrucât recursul nu are caracter devolutiv, iar incidenţa contractului de concesiune nr. 190 din 22 aprilie 2000 în cauza de faţă nu poate fi constatată faţă de dispoziţiile legale invocate de recurentă şi faţă de obiectul acţiunii.
Cu privire la motivul referitor la cheltuielile de judecată Curtea constată că prin hotărârea atacată instanţa s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, constatând că au fost corect raportate la sumele admise de tribunalul arbitral.
În acest context, faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 990 din 29 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2848/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2861/2009. Comercial → |
|---|
