ICCJ. Decizia nr. 2848/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2848/2009
Dosar nr. 7723/101/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 5 decembrie 2007, reclamanta U.M. cheamă în judecată pe pârâta SC S. SA Drobeta Turnu Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligată pârâta să încheie contractul de vânzare - cumpărare a locuinţei situată în Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, pe care o deţine conform contractului de închiriere nr. 3257 din 10 august 2007, la preţul stabilit printr-o expertiză, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2102 din 21 aprilie 2008, Judecătoria Drobeta Turnu Severin admite acţiunea reclamantei şi obligă pe pârâtă să încheie cu reclamanta contract de vânzare - cumpărare pentru locuinţa menţionată, la preţul de 1905,40 lei, cu 419,3 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând, în acest sens, că spaţiul de locuit în cauză a fost construit în perioada 1979 – 1981 făcând, astfel, parte din categoria celor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 şi care se pot vinde, precum şi că reclamanta avea calitatea de salariat al pârâtei, calitate pe care a avut-o şi soţul acesteia.
Prin Decizia nr. 1028/ R din 2 septembrie 2008, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, admite recursul formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinţei de mai sus pe care o casează, constatând competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă a Tribunalului Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, faţă de natura comercială a cauzei în raport de prevederile art. 56 C. com.
Prin sentinţa nr. 257/ Com din 24 februarie 2009, Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta să încheie cu reclamanta contractul de vânzare - cumpărare a locuinţei menţionate, la preţul de 2716 lei, cu 919,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reţinând că reclamanta este titulara unui contract de închiriere pentru spaţiul în cauză, contract accesoriu la contractul individual de muncă, reclamanta având calitatea de angajată a societăţii comerciale pârâte, iar locuinţa vizată este o locuinţă de serviciu aşa cum este aceasta definită de art. 2 din Legea nr. 114/1996, construită în perioada 1979 – 1981 din fondurile pârâtei ce era unitate economică de stat, căzând astfel sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.
Apelul pârâtei împotriva sentinţei primei instanţe este respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 104 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, care reţine că, aşa cum s-a menţionat în Decizia în interesul legii nr. V din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, dispoziţiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere de locuinţe de serviciu încheiate după data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, reclamanta intimată, titulara unui contract de închiriere din 2007 fiind deci îndreptăţită să solicite vânzarea locuinţei deţinute ca locatar, construită din fondurile unităţii economice anterior, intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 şi care nu face parte din categoria locuinţelor de intervenţie în sensul art. 7 alin. (7), precum şi că preţul de vânzare a fost stabilit corect în conformitate cu dispoziţiile Decretului – Lege nr. 61/1990, pârâta apelantă având obligaţia de a vinde stabilită prin lege.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În susţinerea recursului său recurenta pârâtă critică instanţa de apel pentru greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 85/1992, prin ignorarea posibilităţii prevăzută de art. 7 alin. (8) din legea menţionată, pentru modalităţile economice de a putea să deţină locuinţe de serviciu destinate închirierii, posibilitate menţinută şi de Legea nr. 114/1996 cu referire la noţiunea de „locuinţe existente".
Recurenta reproşează instanţei greşita aplicare a aceleiaşi legi şi pentru faptul că reclamanta intimată nu avea calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 şi nici la data modificării şi completării acesteia prin Legea nr. 76/1994, contractul de închiriere încheindu-se în 2007, instanţa ignorând şi aspectul că un contract de închiriere, anexă la contractul individual de muncă, îşi produce efecte doar până la data existenţei raportului de muncă respectiv.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru a fi încălcat principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă al părţilor referitor la stabilirea preţului de vânzare, determinat eronat, în opinia recurentei, în condiţiile Decretului – Lege nr. 61/1990, instanţa ignorând şi că locuinţa în speţă face parte din categoria locuinţelor prevăzute de art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, precum şi că vânzarea locuinţelor închiriate se stabileşte de consiliul de administraţie, sau de conducerea pârâtei, competente să determine şi condiţiile eventualei vânzări.
Analizând recursul recurentei pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 şi ale Decretului - Lege nr. 61/1990.
Trebuie observat, înainte de toate, că recurenta confundă principiul libertăţii contractuale, principiu fundamental de drept civil, cu principiul autonomiei de voinţă, lex voluntatis, cu incidenţă în domeniul contractelor cu element de extraneitate.
Cu această precizare se reţine că nu este încălcat principiul libertăţii contractuale de către instanţa de apel câtă vreme, aşa cum corect a stabilit această instanţă, confirmând soluţia instanţei de fond, obligaţia de vânzare a locuinţelor de serviciu construite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 către salariaţii ce le deţin în baza unui contract de închiriere încheiat cu unitatea angajatoare, proprietară a respectivelor locuinţe, la preţul determinat conform prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990, este pentru angajator obligaţie legală stabilită prin Legea nr. 85/1992, care nu s-a probat de către recurentă ca fiind atacată în justiţie şi anulată, sau că dispoziţiile acesteia ar fi fost declarate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la încălcarea principiului libertăţii contractuale nici cu privire la obligaţia sa de a vinde locuinţele de serviciu către salariaţii ce le deţin ca locatari, în condiţiile Legii nr. 85/1992 modificată, şi nici din perspectiva determinării preţului de vânzare care, de asemenea în temeiul unor dispoziţii legale imperative, se stabileşte prin expertiză, cum s-a şi procedat, cu aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990.
Urmează a fi respinse, ca neîntemeiate, şi celelalte critici formulate de recurentă cu privire la caracterul nevandabil al locuinţei vizate, aceasta nedovedind, cum judicios a stabilit şi instanţa de apel, că locuinţa reclamantei intimate este o locuinţă de intervenţie, aflată sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994, şi nu o locuinţă de serviciu din categoria reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, cum întemeiat au reţinut instanţele.
În fine, se reţine că intimata reclamantă foloseşte locuinţa în cauză în baza contractului de închiriere nr. 3257 din 10 august 2007 ca accesoriu al contractului său de muncă, potrivit art. IV alin. (1) lit. b) din contract, că anterior aceasta a fost deţinută de soţul intimatei, în baza contractului de închiriere nr. 919 din 20 martie 1995, tot ca accesoriu la contractul de muncă, că intimata reclamantă este salariată având contractul de muncă pe durată nedeterminată nr. 14777 din 11 ianuarie 1986 încheiat cu recurenta pârâtă, iar recurenta nu a dovedit că reclamanta intimată nu ar mai fi avut calitatea de salariat al său la data încheierii contractului de închiriere şi nici la data formulării acţiunii, ori la data de 23 iunie 2000, sau la 8 august 2006 când a adresat recurentei angajator cererea de cumpărare a locuinţei în speţă, recurenta recunoscând, de altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, că reclamanta intimată este salariată a pârâtei recurente, şi ocupă locuinţa în baza contractului de închiriere ca accesoriu la contractul individual de muncă, precum şi că locuinţa a fost construită în perioada 1979 – 1981 din fondurile antecesoarei recurentei ca locuinţă de serviciu, astfel că în mod judicios a stabilit instanţa de control judiciar, confirmând soluţia instanţei de fond, că reclamanta intimată este îndrituită la cumpărarea locuinţei din litigiu în condiţiile Legii nr. 85/1992, modificată, şi la preţul determinat conform Decretului – Lege nr. 61/1990.
Astfel fiind, constatându-se că Decizia recurată este legală şi temeinică, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Dr. Tr. Severin împotriva deciziei nr. 104 din 12 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2844/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2857/2009. Comercial → |
|---|
