ICCJ. Decizia nr. 2861/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2861/2009
Dosar nr. 5/1371/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E. SRL Reghin a chemat-o în judecată pe SC A.R.A. SA, sucursala Mureş, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa de judecată s-o oblige la plata sumei de 840.035 lei cu titlu de diferenţă de plată faţă de valoarea asigurată prin contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005 încheiat între părţi şi cheltuieli de judecată.
A arătat în cererea sa, că în data de 28 aprilie 2005 orele 16,40, ca urmare a unei ploi torenţiale cu căderi de grindină cultura de măr asigurată a fost calamitată, fiind întocmit raportul Inspecţiei de Risc, că în zilele de 6 şi 8 mai 2005, a mai înştiinţat asigurătorul de producerea a încă două fenomene de ploaie torenţială cu căderi de grindină, fiind întocmit dosarul de daune nr. 002/2005 şi că asigurătorul a mai fost înştiinţat de momentul recoltării pentru trimiterea delegaţiei care urma să verifice producţia realizată.
La data de 28 decembrie 2005 asigurătorul i-a comunicat că nu datorează despăgubiri conform art. 7.2 lit. c) din contract deoarece dauna s-a produs în perioada premergătoare înfloritului, indicând punctul 13.1 din contract în sensul că primele de asigurare se restituie asiguratului, diminuate cu 30 %.
A mai arătat reclamanta că a convocat-o pe pârâtă la conciliere directă şi că aceasta nu a fost de acord să-i plătească diferenţa dintre valoarea asigurată prin contract (1.380.000 lei) şi valoarea producţiei obţinută (457.428 lei) diminuată cu 10 % franciză.
Tribunalul Comercial Mureş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de SC A.R.A. SA, sucursala Mureş şi a respins cererea de chemare în judecată aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. 258 din 12 martie 2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 28 decembrie 2007, că potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 în raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripţie este de doi ani şi că în conformitate cu art. 7 alin. (1) din acelaşi decret, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Cum în cauză dreptul la despăgubiri se naşte din momentul producerii riscului asigurat, care este data de 28 aprilie 2005 şi cum naşterea dreptului la despăgubiri nu este condiţionată de vreo acceptare din partea asigurătorului, cererea de chemare în judecată a fost formulată peste termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Tg. Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 81/ A din 13 octombrie 2008, instanţa de apel reţinând că dreptul la acţiune al asiguratului se naşte la data producerii riscului asigurat, dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 fiind aplicate asiguratului în cazul acţiunii sale pentru despăgubiri şi a apreciat că faţă de data producerii riscului asigurat în cazul dedus judecăţii respectiv 28 aprilie 2005, chiar şi în raport de fenomenele meteorologice ulterioare care au avut loc la 6 mai 2005 şi 5 iunie 2005, dreptul la acţiune în despăgubiri al asiguratului s-a prescris cu mult înaintea termenului de 28 decembrie 2007 când a fost formulată cererea de chemare în judecată.
A mai reţinut instanţa de apel că asiguratul nu avea niciun motiv să aştepte acceptarea la plată din partea asigurătorului, el trebuind să solicite plata despăgubirilor în termenul de doi ani prevăzut de lege cu atât mai mult cu cât asigurătorul nu a mai procedat la evaluarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor, fiind pasiv faţă de adresele reclamantei din 1 septembrie 2005 şi 26 octombrie 2005.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei şi sentinţei pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea în fond la prima instanţă motivând că momentul naşterii dreptului la acţiune a fost data de 28 decembrie 2005, când pârâta a refuzat plata, că în conformitate cu prevederile contractului era obligată să respecte procedura prealabilă sub sancţiunea contractuală a pierderii dreptului de a solicita despăgubiri şi că A. era obligată prin acelaşi contract să comunice poziţia sa în cel mai scurt timp iar faptul că pârâta a amânat comunicarea până când a încetat contractul constituie dovezi de rea credinţă şi implicit de culpă procesuală. A invocat pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din contractul de asigurare insistând asupra faptului că plata despăgubirilor cuvenite asiguratului se face în termen de 15 zile de la constatarea definitivă a daunei, societatea reclamantă neputând să stabilească singură cuantumul daunelor produse, cu precizarea că primele de asigurare au fost achitate la termen şi integral.
Recursul este nefondat.
Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temeiul de drept invocat de către recurentă, hotărârea poate fi modificată dacă hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, acesta fiind un motiv de modificare a hotărârii şi nu de casare a acestuia, aşa cum prevede art. 312 pct. 3 C. proc. civ.
Analizând motivele invocate raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul are în vedere doar modul în care a fost soluţionată de către instanţa de apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În acest sens, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa este obligată a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care face de prisos cercetarea pricinii, atât instanţa de fond cât şi cea de apel corect au soluţionat mai întâi excepţia dreptului material la acţiune.
Sub acest aspect în mod corect cele două instanţe au reţinut dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 republicat, potrivit căruia prin derogare de la dispoziţiile alin. (1) (care reglementează termenul general de prescripţie de trei ani), în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de doi ani.
Cum obiectul litigiului îl constituie pretenţii rezultate din contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005 încheiat între părţile în litigiu determinate de producerea riscului asigurat din 24 aprilie 2005, respectiv 6 mai 2005 şi 8 mai 2005, este de netăgăduit aprecierea instanţei de apel că acţiunea este prescrisă faţă de momentul la care s-a produs paguba, respectiv data producerii riscului asigurat, elementele în determinarea soluţionării acestei excepţii fiind şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începând să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv momentului producerii riscului asigurat (ploi torenţiale cu căderi de grindină).
Susţinerea recurentei în sensul că acţiunea de faţă este o acţiune în pretenţii şi că momentul naşterii dreptului la acţiune este 28 decembrie 2005, data refuzului de plată al pârâtei, argumentat prin invocarea pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din contractul de asigurare încheiat între părţi, nu are suport legal întrucât acestea nu au legătură cu stabilirea momentului riscului asigurat, fiind dispoziţii care definesc riscul asigurat, evenimentul asigurat şi care reglementează termenul de înştiinţare a producerii riscului, constatarea şi evaluarea pagubelor precum şi termenul de plată al despăgubirilor.
Reclamanta avea obligaţia şi trebuia să depună diligenţă în scopul urmăririi recuperării pagubei în termenul de prescripţie prevăzut de lege, respectiv termenul de doi ani de la producerea riscului asigurat, şi să nu aştepte refuzul de plată al pârâtei, refuz care nu poate fi apreciat sau asimilat riscului asigurat cum greşit s-a apărat pârâta, fără a invoca în acest sens un temei de drept.
Ca urmare, Curtea constată că în mod corect a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de apel, că hotărârea pronunţată de aceasta este la adăpost de orice critică, împrejurare faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SRL Reghin împotriva deciziei nr. 81 din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2857/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2863/2009. Comercial → |
|---|
