ICCJ. Decizia nr. 2845/2009. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2009)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2845/2009

Dosar nr. 5381/3/2008

Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 17 mai 2007, sub nr. 723/119/2007, reclamanta SC M. SA Sfântu Gheorghe a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata integrală a prejudiciului suferit de SC M. SA în urma sentinţei civile nr. 130 din 28 februarie 2006, pronunţată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. 42/2003, prin care a fost obligată la restituirea către C.L.J. şi C.R. a parcelei înscrise în C.F. nr. 284 Sfântu Gheorghe cu nr. top. nou 984/143/1/1 în suprafaţă de 770 mp şi la acordarea către petiţionari a măsurilor reparatorii prin echivalent în valoare de 34.620 Euro; de asemenea, a solicitat repararea pierderii suferite cu titlu de cheltuieli de judecată pe fond şi în căile de atac.

La data de 11 iunie 2007, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Covasna, potrivit dispoziţiilor art. 5 şi art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 4 octombrie 2007, Tribunalul Covasna a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta SC M. SA împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21 decembrie 2007, sub nr. 46879/3/2007.

Prin cererea depusă la dosar la data de 31 ianuarie 2008, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a solicitat declinarea cauzei în favoarea Secţiei a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 4 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei Civile a Tribunalului Bucureşti, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Secţiei a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti, în vederea soluţionării.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 8 februarie 2008, sub nr. 5381/3/2008.

La termenul de judecată din data de 23 iunie 2008, reclamanta SC M. SA Sfântu Gheorghe a depus la dosar precizare de acţiune, prin care a arătat că îşi menţine pretenţiile pentru suma de 155.000 lei, reprezentând valoarea parcelei de teren de 770 mp.

Prin sentinţa comercială nr. 13041 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.; a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către SC M. SA a sumei de 155.000 lei cu titlu de despăgubiri şi a obligat pârâta la plata sumei de 4390 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în cazul de faţă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 1490/1997 este anterior Legii nr. 137/2002, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 (abrogate prin dispoziţiile Legii nr. 137/2002).

Tribunalul a reţinut inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care, prin Hotărârea nr. 64 a A.G.E.A. SC M. SA, ce a avut loc la data de 13 mai 2008, s-a aprobat reducerea capitalului social cu suma de 236.517 lei reprezentând cota deţinută de A.V.A.S. de 13,44564 % din capitalul social în urma restituirii unui alt imobil, situat în Sfântu Gheorghe, înscris în C.F. 284 Simeria, nr. top. 985/144/3/1. În urma reducerii capitalului social, aşa cum rezultă din certificatul constatator nr. 19266 din 5 noiembrie 2008 emis de O.R.C. Covasna, A.V.A.S. nu mai este acţionar la SC M. SA.

Din înscrisul intitulat „Raport de expertiză tehnică evaluare" tribunalul a reţinut valoarea de circulaţie a imobilului în suprafaţă de 770 mp în condiţiile pieţei libere, în cuantum de 155.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 13041 din 28 noiembrie 2008, cu admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 13041 din 28 noiembrie 2008, admiterea celorlalte excepţii invocate, cu respingerea cererii de chemare în judecată faţă de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

Prin Decizia comercială nr. 185 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul declarat de către apelata A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 13041 din 28 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosar nr. 5381/3/2008, în contradictoriu cu intimata SC M. SA, ca nefondat, şi a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Dincolo de faptul că nicio probă privind aspectul că procedura concilierii directe, cerută de art. 720¹ C. proc. civ., nu a respectat formalităţile legale, nu a fost prezentată în dosar, după 2 ani de sesizare, analiza unei probleme care reglementează procedura de acces la o instanţă nu îşi mai poate atinge funcţia (aceea de mediere în scopul preîntâmpinării unui litigiu), iar recunoaşterea în acest stadiu a sancţiunii solicitate de către A.V.A.S. reprezintă o interpretare şi aplicare excesivă a normei de procedură, care ar genera o lipsă de proporţionalitate, având semnificaţia încălcării substanţei dreptului la proces.

Dreptul de despăgubire solicitat de către reclamantă se întemeiază pe dispoziţiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999. În consecinţă, întemeindu-se pe acest drept, reglementat de normele de drept incidente în materia privatizării, acţiunea promovată pe acest temei este supusă regimului juridic stabilit de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Pentru stabilirea termenului de prescripţie în cadrul acţiunii promovate în speţă, Curtea a avut în vedere termenul reglementat de textul arătat, respectiv cel de 1 lună, incident categoriei de cereri rezultate din valorificarea unui drept conferit de legile privatizării, fiind evident că în cauză reclamanta valorifica un drept conferit de Legea pentru accelerarea privatizării, nr. 99/1999.

În considerarea art. 39 din Legea nr. 137/2002, corelat cu art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, termenul de prescripţie extinctivă se consideră împlinit la 17 mai 2007, data la care acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Covasna, aşa cum rezultă din data certă de primire a acţiunii.

Simpla invocare a apărării referitoare la excepţia procesului rău condus, necomplinită de dovada mijloacelor prin care soluţiile date în litigiul promovat în baza Legii nr. 10/2001 ar fi fost diferite, este insuficientă.

Obligaţia statului este una de garanţie pentru evicţiune, presupunând despăgubirea societăţii pentru paguba efectivă şi totală, legea arătând că se plăteşte o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, statul garantând plata sumelor cuvenite.

Potrivit raportului de expertiză evaluatorie depus în dosar de către SC M. SA, valoarea bunului care a făcut obiectul evicţiunii era de 155.000 lei, iar pierderea/paguba reclamantei este echivalentă acestei sume.

Răspunderea A.V.A.S. în cazul de faţă are temeiul în lege şi este distinctă de efectele contractului de privatizare, care se produc numai între contractanţi. De aceea, nici fluctuaţiile de capital ale SC M. SA, contestate sau nu de către pârâtă, nu influenţează conţinutul obligaţiei de despăgubire faţă de societate pentru pierderea din patrimoniu a terenului retrocedat.

Obligaţia statului nu este limitată la 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, deoarece această limitare nu reglementează această obligaţie de dezdăunare.

Articolul arătat face trimitere la dispoziţiile art. 27-29 din aceeaşi lege, texte care se referă la obligaţiile autorităţii de privatizare faţă de cumpărătorul acţiunilor vândute prin intermediul A.V.A.S. în cadrul contractelor de privatizare.

Acest litigiu nu stabileşte obligaţii ale A.V.A.S. născute faţă de cumpărătorul din contractul de privatizare, ci sunt obligaţii a căror sursă nu are izvor convenţional, ci exclusiv legal, şi se întemeiază pe Legea nr. 99/1999.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei comerciale nr. 185 din 14 aprilie 2009, în sensul admiterii apelului formulat de instituţia sa, admiterea excepţiilor invocate şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pârâta a invocat, în esenţă, următoarele motive:

1. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 720¹ C. proc. civ.

Termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile prevăzut de alin. (3) al art. 720¹ C. proc. civ. şi termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor şi până la introducerea cererii de chemare în judecată [termen prevăzut de alin. (5) al aceluiaşi articol], care sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate.

Nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de apel că „... după 2 ani de la sesizare, analiza unei probleme care reglementează procedura de acces la o instanţă nu îşi mai poate atinge funcţia ...", deoarece prin neefectuarea acestei proceduri imperative s-a încălcat dreptul instituţiei publice de a-şi exprima poziţia raportat la pretenţiile intimatei-reclamante, deci implicit de a-şi formula apărările, aspect sancţionat de însuşi art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

2. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1351 C. proc. civ.

Faptul că intimat-reclamantă nu a înţeles să îşi formuleze apărările astfel încât litigiul având ca obiect revendicarea imobilului (pentru care se solicită despăgubiri) să fie soluţionat favorabil faţă de aceasta, neînţelegând să cheme în judecată - printr-o cerere de chemare în garanţie a instituţiei sale - duce la aplicarea excepţiei procesului rău condus.

3. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 modificată.

Astfel, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată.

În esenţă, prin aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, se înlătură dispoziţia specială prevăzută de art. 32⁴ a despăgubirilor băneşti.

Astfel, legiuitorul a creat două pârghii legale prin care statul să suporte repararea prejudiciilor suferite de societăţile comerciale ca urmare a restituirii în natură către foştii proprietari a bunurilor preluate abuziv de către statul comunist.

Instituţia sa poate fi prejudiciată, prin aplicarea a două sancţiuni prevăzute de legea specială: diminuarea participaţiei statului (prin A.V.A.S.) la capitalul social al SC M. SA, în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi obligarea instituţiei publice la plata de despăgubiri, potrivit art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 modificată.

Astfel, în cazul anulării respectivei hotărâri A.G.A., instituţia sa urmează a redeveni acţionar la SC M. SA, cauză în care sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Rezultă astfel că, chiar dacă hotărârea A.G.A. adoptată de SC M. SA s-ar referi la un alt imobil decât cel pentru care se solicita despăgubiri, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3), fapt ce exclude aplicarea art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 modificată, acţiunea reclamanţilor fiind inadmisibilă.

4. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997 modificată, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de piaţă".

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 39,94 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 39,94 % din capitalul social al SC M. SA.

A mai învederat recurenta că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

5. De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Prin hotărârile criticate, instituţia sa a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

La data de 3 noiembrie 2009, intimata-reclamantă SC M. SA Sfântu Gheorghe a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Examinând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1) Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti invocă un prim motiv, anume cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a hotărârii criticate, în sensul admiterii apelului formulat de instituţia sa şi a excepţiei invocate, cu respingerea acţiunii ca prematur formulată.

Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 720¹ alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile, coroborate cu dispoziţiile art. 720¹ alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc termenul de 30 de zile de la data comunicării concilierilor şi până la introducerea cererii de chemare în judecată, socotind că aceste termene, care sunt de ordin imperativ, nu au fost respectate, cererea de chemare în judecată fiind formulată în prealabil cu procedura concilierii, fapt ce nu corespunde dispoziţiilor prevăzute de art. 720¹ C. proc. civ.

Acest motiv nu poate fi primit.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 720¹ C. proc. civ., „în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte" [alin. (1)]. „Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2)" [alin. (3)]. „Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată" [alin. (5)].

Din economia art. 720¹ C. proc. civ. rezultă, aşadar, fără putinţă de tăgadă, caracterul imperativ al dispoziţiei şi momentul în care se realizează concilierea, respectiv înaintea introducerii acţiunii.

De altfel, art. 109 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte expres că „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege", iar „dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

În speţa de faţă, se constată că pârâta nu invocă neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere, ci nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (3) şi (5) ale art. 720¹ C. proc. civ.

Or, nerespectarea unora din prevederile art. 720¹ C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare. Dacă demersul reclamantei ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat şi dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune cu temei problema unei proceduri prealabile de conciliere viciată.

Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acţiunea reclamantei, excepţia prematurităţii formulării acţiunii fiind invocată pentru nerespectarea termenelor de 15 zile şi, respectiv, de 30 de zile şi, mai mult, fără ca pârâta să depună vreo dovadă în acest sens.

Având în vedere scopul şi finalitatea acestei concilieri, se reţine că, din moment ce la data soluţionării cauzei procedura concilierii prealabile era efectuată, din înscrisurile de la dosar rezultând că procesul era inevitabil între părţi, excepţia prematurităţii nu mai era fondată.

Totodată, dispoziţiile art. 720¹ C. proc. civ. se consideră ca fiind de ordine publică, însă numai în ce priveşte obligativitatea parcurgerii procedurii, nu şi în privinţa condiţiilor de formă privitoare la îndeplinirea acesteia.

Aceasta deoarece scopul edictării normei în discuţie depăşeşte interesele private ale părţilor, vizând şi interesul general, acela al degrevării instanţelor prin soluţionarea amiabilă a diferendelor dintre comercianţi sau, cel puţin, al asigurării unei celerităţi sporite în judecarea unor astfel de litigii, prin cunoaşterea prealabilă şi reciprocă a pretenţiilor, dovezilor şi apărărilor părţilor potrivnice.

Mai mult decât atât, este evident că sancţiunea nerespectării procedurii concilierii, care este o procedură prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, este cea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, şi nu ca prematură, având în vedere dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. în acest sens.

Critica formulată de recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti, în sensul că, prin neefectuarea acestei proceduri imperative, s-a încălcat dreptul instituţiei publice de a-şi exprima poziţia raportat la pretenţiile intimatei-reclamante, deci implicit de a-şi formula apărările, aspect sancţionat de însuşi art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi primită.

Prin instituirea procedurii prealabile de conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerităţii soluţionării litigiilor dintre părţi - mai pregnant în materie comercială - şi să degreveze activitatea instanţelor de judecată. Astfel, rolul normei procedurale criticate este acela de a reglementa o procedură extrajudiciară, care să ofere părţilor posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului, fără implicarea autorităţii judecătoreşti competente.

Faţă de aceste raţiuni majore, condiţionarea sesizării instanţei de parcurgerea procedurii de conciliere cu partea potrivnică nu poate fi calificată ca o îngrădire a accesului liber la justiţie, în accepţiunea prohibită de prevederile de referinţă, atâta vreme cât partea interesată poate sesiza instanţa judecătorească cu cererea de chemare în judecată, urmând ca în fazele procesuale ale litigiului să beneficieze de toate garanţiile prevăzute de lege, inclusiv de dreptul de a fi asistată de un avocat şi de a-şi formula apărările.

2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1351 C. civ.

Această critică este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 1351 C. civ., „dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanţă cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune, de va proba că erau mijloace să câştige judecata".

În lumina acestui text, dacă cumpărătorul este acţionat în judecată de către un terţ, care invocă un drept asupra bunului vândut, atunci cumpărătorul are dreptul să-l cheme în garanţie pe vânzător, pentru a-l apăra contrar evicţiunii şi a fi respinsă acţiunea terţului.

Mijlocul juridic prin care se realizează acest lucru îl constituie cererea de chemare în garanţie, în condiţiile art. 60-63 C. proc. civ., iar interesul acestei cereri este dublu: pe de o parte - pentru ca vânzătorul devenit parte în proces să prezinte toate dovezile pentru a se respinge pretenţiile terţului, iar, pe de altă parte - pentru a face opozabilă faţă de vânzător hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză.

Cererea de chemare în garanţie, având ca scop să asigure celui care a căzut în pretenţii posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul, poate fi formulată numai de către partea interesată, pentru care constituie o facultate, şi nu o obligaţie.

Dacă, însă, cumpărătorul nu formulează o asemenea cerere de chemare în garanţie, atunci el se poate apăra singur, iar în cazul în care pierde procesul cu terţul, poate acţiona în judecată, pe calea unei acţiuni civile separate, în garanţie pentru evicţiune, pe vânzător. Dacă din această din urmă acţiune vânzătorul opune cumpărătorului excepţia procesului său condus - exceptio mali processus - dovedind că ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretenţiile terţului dacă era parte în procesul dintre cumpărător şi terţ, atunci vânzătorul se va exonera de răspunderea pentru evicţiune.

În cauza de faţă, însă, deşi recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti susţine, pe calea unei critici de recurs, distincte, excepţia procesului rău condus, aceasta nu indică nicio probă prin care să dovedească că erau mijloace să câştige judecata, spre a fi aplicabilă, astfel, această excepţie.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine cu temei că o hotărâre ar fi greşită pentru că nu s-a dispus citarea în instanţă a unei persoane în calitate de chemat în garanţie, cât timp o atare cerere nu a fost formulată de partea interesată.

3 . Prin motivul trei de recurs, recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti critică hotărârea din apel sub aspectul „confuziei" pe care consideră că instanţa o face între obligaţia de despăgubire, prevăzută de legea specială (OUG nr. 88/1997) şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, socotind că, prin aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, se înlătură dispoziţia specială prevăzută de art. 32⁴ a despăgubirilor băneşti.

Acest motiv nu poate fi primit de către instanţa de recurs.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni a avut ca scop privatizarea societăţii reclamante SC M. SA şi, în calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite despăgubiri urmare restituirii, din patrimoniul său, a unui imobil către foştii proprietari, în baza art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, care este legea specială aplicabilă, tocmai datorită procesului de privatizare, şi nicidecum Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, lege care reprezintă dreptul comun aplicabil pentru repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

4. Un al patrulea motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, şi nu la valoarea „de piaţă".

În acest context, se susţine că nu există nicio menţiune în art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activului.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs.

În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligaţia de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, şi nu în legea prin care se stabileşte restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari, cum susţine recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.

În acest sens, art. 32⁴ alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.

Instanţa de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.

În plus, legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar în textul art. 32⁴, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.

Un alt argument însuşit corect de instanţa de apel este acela că legiuitorul foloseşte termenul „despăgubiri", şi nu acela de „valoare contabilă a activelor", şi că nici nu ar fi avut sens oferirea posibilităţii stabilirii sumei pe cale amiabilă, care în speţă a eşuat din pricina refuzului recurentei de a se prezenta la invitaţia la conciliere adresată de intimată.

Este de remarcat şi faptul că instanţele au apreciat în mod corect că se cuvine o dreaptă despăgubire pe considerentul că intimata a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii de in rem verso nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 1997 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată, ceea ce lipseşte de concludenţă ipoteza prezentată.

În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 23 decembrie 1997.

Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 39,94 % din capitalul social, şi nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.

5. Ultimul motiv de recurs, dezvoltat, de asemenea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează fondul pricinii, socotindu-se că, prin hotărârile criticate, instituţia recurentă a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei-reclamante.

În acest context, se susţine că, chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita de 50 % din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Acest motiv nu a fost invocat în apel şi, deci, el nu poate fi invocat direct în recurs pentru prima dată, omisso medio, dar şi sub acest aspect Decizia atacată este la adăpost de orice critică, deoarece, aşa cum se arată în considerentele instanţei de apel, prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, invocate de recurentă şi care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27- 29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din preţul efectiv plătit de cumpărător, sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile art. 32⁴din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002. Ori, în cazul dedus judecăţii, contractul a fost încheiat în 23 decembrie 1997.

Faţă de această precizare a legii, înseamnă că modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilit de Legea nr. 137/2002, nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, invocată şi în cadrul acestui motiv, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. În cauză, însă, rezultă că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 23 decembrie 1997.

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 185 din 14 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 2841/2009. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 2847/2009. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 2845/2009. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2845/2009. Comercial