ICCJ. Decizia nr. 2889/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2889/2009
Dosar nr. 24814/2/200.
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2571 din 31 mai 2005 pronunţată în dosarul nr. 9598/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul Municipiului Bucureşti împotriva pârâtei SC R. SA cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 384.097 dolari SUA, în echivalentul în lei din ziua plăţii, reprezentând debit aferent perioadei iunie 1999-octombrie 2001 şi a sumei de 978.054 dolari SUA cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada iunie 1999-31 ianuarie 2004. S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru sumele pretinse în perioada ianuarie 1995 – mai 1999 inclusiv, fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestor sume, ca prescrisă. Totodată s-a constatat reziliat contractul de asociere nr. 1/1/1994 astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 7 iunie 1996, pârâta fiind obligată şi la plata sumei de 90.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC B.T.T. SA s-a încheiat contractului de asociere nr. 1/1/1994 având ca obiect repararea, restaurarea , modernizarea şi exploatarea de către părţile contractante a imobilului în suprafaţă de 6260 mp cu terenul aferent în suprafaţă de 1320 mp situat administrativ în Bucureşti, sector 5, pe o perioadă de 25 ani.
Ulterior, prin contractul de cesiune nr. 6 din 1 februarie1995, SC B.T.T. SA, a cesionat pârâtei SC R. SA toate drepturile şi obligaţiile născute în temeiul contractului nr. 1/1/1994, noile părţi, fiind ţinute de drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de asociere, au încheiat actul adiţional nr. 1/1/1996.
Invocând nerespectarea acestui contract, reclamantul Municipiului Bucureşti a solicitat, conform precizărilor succesive, în privinţa cuantumul debitului, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.071.100,41 dolari SUA reprezentând cotă de profit pentru perioada ianuarie 1995 - 15 octombrie 2001 şi penalităţi de întârziere aferente perioadei 1995 - 31 ianuarie 2004.
În privinţa sumelor solicitate pentru perioada ianuarie 1995 – mai 1999 tribunalul a constatat că dreptul material la acţiune al reclamantei, s-a prescris admiţând în consecinţă, excepţia invocată în acest sens, cu motivarea că, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 mai 2002, adică după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situaţie în care, pentru perioada menţionată, dreptul material la acţiune s-a prescris, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) raportat la prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în considerarea caracterului succesiv al prestaţiilor datorate.
Totodată au fost înlăturate susţinerile reclamantei în sensul că termenul de prescripţie a fost întrerupt, prin plăţile efectuate de pârâtă, având în vedere atât specificul prestaţiilor, cât şi faptul că nu s-a făcut dovada niciunei plăţi de către pârâtă a unor sume de bani pentru perioada ulterioară lunii aprilie 1997.
Referitor la sumele pretinse de reclamant începând cu luna iunie 1999, tribunalul a apreciat că acestea sunt datorate de pârâtă în temeiul art. 9 din contractul de asociere, prin care aceasta şi-a asumat obligaţia plăţii unei cote de aport de 25,82% din profitul realizat, dar nu mai puţin de 13.500 dolari SUA lunar.
În consecinţă, potrivit art. 969 C. civ., prima instanţă a arătat că pentru perioada cuprinsă între luna iunie 1999 şi octombrie 2001 când spaţiul din litigiu a fost predat foştilor proprietari, pârâta datorează reclamantei cotă de asociere în sumă totală de 384.097 dolari SUA.
Penalităţile de întârziere calculate conform art. 16 din contract, raportat la prevederile art. 1066 şi art. 1069 C. civ., în sumă de 978,054 dolari SUA au fost calculate pentru perioada iunie 1999 – 31 ianuarie 2004, iar cuantumul acordat a rezultat din refacerea de către tribunal a calculelor pentru că expertiza efectuată în cauză conţinea greşeli de calcul.
Apărările formulate de pârâtă, care s-a opus admiterii acţiunii, au fost calificate de instanţă ca fiind o excepţie de neexecutare a contractului, deoarece anterior declanşării litigiului pârâta nu a solicitat rezilierea contractului sau despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamant.
Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că este lipsită de relevanţă susţinerea pârâtei în sensul că nu a înregistrat profit ci a suportat doar cheltuieli cu titlu de cotă aport precum şi cele necesare pentru consolidarea imobilului care nu avea un grad de securitate corespunzător, deoarece acestea erau obligaţii contractuale stabilite prin art. 2, art. 8 şi art. 9 din contract.
De asemenea, împrejurarea că spaţiul nu a fost pus în întregime la dispoziţia pârâtei, nu poate avea drept efect exonerarea acesteia de îndeplinirea obligaţiilor asumate în condiţiile în care pârâta a cunoscut şi a acceptat prin încheierea contractului că o suprafaţă de 1803 mp este ocupată de SC A. SRL, în temeiul unui contract care expira, la data de 1 ianuarie 1996, iar faptul că acest contract a fost prelungit până la data de 31 decembrie 2007, nu prezintă importanţă, în speţă, pentru că spaţiul ocupat de societatea anterior menţionată reprezenta doar o parte din cel dat în folosinţa pârâtei, care oricum avea la dispoziţie, acţiuni proprii în despăgubire, pe care, însă, nu le-a promovat.
În acelaşi context existenţa unor litigii între reclamant şi succesorii foştilor proprietari nu a afectat folosinţa spaţiului de către pârâtă, astfel încât aceasta este ţinută de îndeplinirea obligaţiilor asumate, motiv pentru care acţiunea a fost admisă în limitele precizate anterior.
Totodată constatând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate pe o perioadă mai mare de trei luni şi având în vedere pactul comisoriu expres cuprins în dispoziţiile art.16 alin.4 din contract, precum şi manifestarea de voinţă neîndoielnică a reclamantului de a denunţa contractul cel mai târziu prin formularea cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat rezilierea contractului.
Apelurile formulate de reclamant şi pârâtă au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În privinţa apelului reclamantului, s-a reţinut că prima instanţă a soluţionat corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul admiterii, iar modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere a fost detaliată în considerentele sentinţei.
Referitor la apelul pârâtei, s-a reţinut că prin contractul încheiat ambele părţi au urmărit realizarea unui profit, iar prin înscrisurile existente la dosar nu a fost dovedită culpa exclusivă a reclamantului, în neîndeplinirea acestui scop, situaţie în care efectuarea unor cheltuieli de către pârâtă reprezintă o obligaţie asumată prin art. 2, art. 8 şi art. 9 din convenţia încheiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul Municipiul Bucureşti critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor că pentru pretenţiile aferente perioadei ianuarie 1995 – mai 1999 în mod eronat s-a admis excepţia prescripţiei dreptului materiale la acţiune deoarece termenul general de prescripţie de 3 ani a fost întrerupt prin recunoaşterea debitului de către pârâtă, atât prin plăţile efectuate până în luna aprilie 1999, cât şi prin contractul de novaţie din 23 mai 2000 încheiat între părţi şi SC I.H.T. SRL, prin care aceasta din urmă societate, se obliga, sub condiţie suspensivă să plătească reclamantei în numele pârâtei sumele datorate de aceasta în temeiul contractului de asociere. Deşi condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, recunoaşterea făcută de pârâtă în acel înscris are drept efect întreruperea cursului prescripţiei, conform art. 16 din Legea nr. 167/1958.
Pârâta SC R. SA, prin recursul formulat, critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prima critică vizează încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece din cuprinsul deciziei instanţei de apel nu rezultă nici motivele de fapt şi nici cele de drept în baza cărora a fost respins apelul, deşi examinarea în concret a criticilor formulate şi a probelor administrate ar fi fost de natura a determina o soluţie contrară. În aceste condiţii, arată recurenta aprecierea instanţei în sensul că sumele la plata cărora a fost obligată pârâta sunt datorate în temeiul contractului şi a dispoziţiile art. 969 C. civ. nu respectă exigenţele textului legal anterior invocat, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Prin cel de al doilea motiv Decizia este criticată pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 966 şi art. 969, art. 1020-1021, art. 1066 şi art. 1073 precum şi art. 1525 şi art. 1530 C. civ.
În mod concret, recurenta arată că instanţa de apel nu a examinat deloc susţinerile referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere privind rezilierea contractului pentru motivul că nu se poate cere atât executarea contractului cât şi desfiinţarea lui şi, apoi, pentru că acest contract a încetat în temeiul art.17 din convenţia părţilor, ca efect al schimbării regimului periodic al imobilului prin restituirea către adevăraţii proprietari. Ca urmare a încetării de drept a contractului la data de 25 septembrie 2001, nu se mai putea dispune rezilierea acestuia, cu atât mai mult cât cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior acestui moment. Pe de altă parte, consecinţa încetării contractului este lichidarea asocierii potrivit art. 1525 alin. (2) C. civ. şi conform regulilor stabilite în materie de împărţeală a moştenirii, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 18 din convenţia părţilor şi art. 1530 C. civ., care, de asemenea, au fost ignorate de instanţe.
Cât priveşte scopul asocierii constând în obţinerea unui profit, acesta a fost imposibil de atins, din culpa reclamantului care nu i-a pus la dispoziţie spaţiul din litigiu, a acţionat împotriva asocierii şi împotriva intereselor pârâtei într-un alt litigiu susţinând că acest contract nu este valabil şi nu i-a comunicat intenţia de restituire a imobilului către adevăraţii proprietari.
Analizând recursul reclamantului prin prisma motivelor cu precizarea că deşi sunt invocate în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor relevă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, situaţie în care procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Curtea, va încadra acest motiv de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va constata că în mod corect a fost admisă această excepţie pentru pretenţiile anterioare lunii aprilie 1999, în considerarea prevederilor art. 1, art. 3 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
În această privinţă, contrar susţinerile recurentei, nu a intervenit întreruperea prescripţiei în conformitate cu dispoziţiilor art. 16 din actului normativ anterior menţionat, deoarece prin contractul de novaţie invocat de reclamant în acest scop, pârâta nu a recunoscut în mod clar şi neechivoc pretenţiile reclamantului motiv pentru care acest înscris nu poate avea efectul prevăzut de aceste dispoziţiile legale.
Prin urmare, sub acest aspect, Decizia recurată este legală, astfel încât recursul reclamantului fiind nefondat, va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la recursul declarat de pârâtă, Curtea va reţine că reproşul adus deciziei din perspectiva dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. este întemeiat, în condiţiile în care în care instanţa de apel, în termeni generali, arată că pârâta datorează sumele la plata cărora a fost obligată, în temeiul contractului de asociere şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Procedând în acest mod, curtea de apel a încălcat dispoziţiile legale anterior menţionate şi totodată, pentru că în lipsa precizării considerentelor de fapt şi de drept care au condus la soluţia adoptată, a făcut imposibilă exercitarea controlului judiciar.
Această omisiune nu va putea fi însă suplinită de instanţa de recurs deoarece unele critici formulate de pârâtă au fost total ignorate şi nu a format obiectul analizei în soluţionarea apelului.
Din această perspectivă, este reală, şi de altfel, necontestată împrejurarea că la data de 12 noiembrie 2001, imobilul ce a format obiectul asocierii a fost restituit de reclamantul foştilor proprietari, iar potrivit art. 17 din convenţia părţilor, schimbarea regimului juridic cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului avea drept efect încetarea contractului.
Cu toate acestea, prima instanţă a constatat rezilierea contractului de asociere dar în temeiul art. 16 alin. (4) din contract apreciind că a operat pactul comisoriu expres stipulat pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către pârâtă, iar în privinţa dată la care contractul a încetat în acest mod, nu se precizează în considerente decât că manifestarea de voinţă a reclamantului de a denunţa contractul este neîndoielnică cel mai târziu la data formulării cererii de chemare în judecată.
Această soluţie a fost confirmată de instanţa de apel care nu a analizat însă critica pârâtei cu privire la motivul care a determinat încetarea şi nici aceea referitoare la imposibilitatea admiterii ambelor cereri constând atât în executarea contractului cât şi în desfiinţarea lui, această susţinere a recurentei, fiind, de altfel corectă.
În aceeaşi ordine de idei, deşi s-a constatat rezilierea contractului, pârâta a fost obligată fără nicio motivare în fapt şi în drept la plata penalităţilor de întârziere şi ulterior acestui moment.
De asemenea, deşi prima instanţă reţine că reclamantul nu a pus la dispoziţia pârâtei în întregime imobilul care a făcut obiectul contractului de asociere şi din exploatarea căruia urma să se obţină un profit, respinge excepţia de neexecutare invocată în acest sens, ca fiind nerelevantă, raportat la împrejurarea că pârâta nu a acţionat-o pe reclamantul pentru a solicita despăgubiri. Acest aspect, invocat prin apelul formulat de pârâtă, nu este însă analizat, cu toate că, de esenţa asocierii este aportul comun al părţilor în scopul obţinerii unui profit.
Prin apărările şi criticile formulate, pârâta a susţinut, în mod constant că la rândul său reclamantul nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, situaţie în care nu este îndreptăţită nici la obţinerea contraprestaţiei.
În acest context, este corectă susţinerea recurentei , în sensul că se impunea analizarea cauzei şi prin prisma dispoziţiilor art. 1525 şi art. 1530 C. civ. raportat la art. 17 şi art. 18 din contract, cu referire la momentul şi cauzele încetării contractului de asociere din perspectiva modului în care fiecare parte contractantă a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile .
Având în vedere însă că aceste aspecte nu au fost examinate, în concret de instanţa de apel, incidente fiind şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului pârâtei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va ţine seama de toate motivele invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Admite recursul declarat de şi pârâta SC R. SA LUXEMBURG, casează Decizia nr. 617 din 12 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pârâtei.
Menţine dispoziţiile deciziei privind apelul reclamantei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2887/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2891/2009. Comercial → |
|---|
