ICCJ. Decizia nr. 2893/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2893/2009
Dosar nr. 37500/3/200.
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 6480 din 21 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 37500/8/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva pârâtei A.B.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.251.750 dolari SUA reprezentând penalităţi calculate ca urmare a nerealizării investiţiilor pentru asigurarea profitabilităţii societăţii angajate prin clauza 8.9 din contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. B001 încheiat la data de 29 iulie 2002 cu pârâta , şi respectiv penalităţi calculate ca urmare a nerealizării investiţiilor pentru protecţia mediului, conform clauzei 8.12.7 din contract. Totodată, reclamanta a mai solicitat şi efectuarea investiţiilor pentru protecţia mediului, prezentarea documentelor care să ateste îndeplinirea acestor obligaţii, sub sancţiunea daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pe zi de întârziere.
Cât priveşte temeiul cererilor formulate, reclamanta a arătat că acestea derivă din contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat, încheiat între A.V.A.S., în calitate de vânzător şi pârâtă în calitate de cumpărător având ca obiect un număr de 684.835 acţiuni din capitalul social al SC R. SA Târgu Jiu.
Pe parcursul derulării litigiului, valoarea pretenţiilor reclamantei, a fost modificată în sensul majorării acestora.
Referitor la suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere pentru nerealizarea investiţiilor, în legătură cu care , de altfel, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, tribunalul a reţinut că acestea nu se cuvin reclamantei pentru că în momentul încheierii contractului în litigiu erau aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 modificată prin Legea nr. 506/2002, în sensul că penalităţile datorate de cumpărător, într-o asemenea ipoteză, se cuvin societăţii comerciale privatizate. Aceste dispoziţii legale având un caracter imperativ prelevează clauzelor contractuale, şi cu toate că instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune în constatarea nulităţii unor clauze, analizând pe cale incidentală aceste aspecte constată că cererea reclamantei este neîntemeiată.
De asemenea, pârâta nu datorează penalităţi nici pentru neîndeplinirea celorlalte obligaţii, care, potrivit expertizei au fost efectuate în termen, iar în privinţa cererii reclamantei de obligare a pârâtei la prezentarea documentelor pentru analizarea modului în care au fost respectate clauzele 8.5 şi 8.7, tribunalul a apreciat că reclamanta avea posibilitatea să analizeze aceste aspecte solicitând informaţii de la autorităţi, argumente cu care a respins şi aceste capete de cerere.
Apelul formulat de reclamanta a fost admis prin Decizia comercială nr. 586 din 8 decembrie 2008 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare în considerarea faptului că Legea nr. 506/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial la 26 iulie 2002 şi a intrat în vigoare la 30 iulie 2002, iar contractul a fost încheiat la 29 iulie 2002, contractul de privatizare s-a făcut sub jurisdicţia textului de lege nemodificat, ceea ce explică existenţa clauzei penale care prevede în mod expres că penalităţile se cuvin vânzătorului, respectiv A.V.A.S.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.B. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că contrar celor reţinute de instanţa de apel Legea nr. 506/2002 a fost publicat în M.Of. nr. 549 din 26 iulie 2002 şi a intrat în vigoare la data publicării pentru că la acea dată erau în vigoare dispoziţiile art. 78 din Constituţia României, anterioare revizuirii din 2003.
De asemenea, arată recurenta, apelanta A.V.A.S. nu a susţinut că intrarea în vigoare a Legii nr. 506/2002 s-ar fi produs la data de 30 iulie 2002, ci faptul că prima instanţă ar fi aplicat în mod greşit art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 introdus prin Legea nr. 506/2002, deşi acest text legal nu mai era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Analizând recursul formulat prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate Curtea constată că este întemeiat.
Argumentul avut în vedere de instanţa de apel ca temei al soluţiei pronunţată a fost acela că Legea nr. 506/2002 publicată la data de 26 iulie 2002, a intrat în vigoare la 30 iulie 2002, fiind aplicată în mod nelegal contractului din litigiu, care a fost încheiat anterior acestui moment, respectiv la data de 29 iulie 2002.
Procedând în acest mod instanţa de apel a ignorat faptul că la data adoptării Legii nr. 506/2002 erau în vigoare dispoziţiile art. 78 din Constituţia României, anterior revizuirii din anul 2003, în conformitate cu care „legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei".
În consecinţă, actul normativ anterior menţionat a intrat în vigoare la data publicării, respectiv, la data de 26 iulie 2002.
Prin apelul formulat, reclamanta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu a invocat însă, faptul că Legea nr. 506/2002 ar fi intrat în vigoare la data de 30 iulie 2002, dimpotrivă, se arată că a intrat în vigoare la data de 26 iulie 2002.
Critica apelantei se referea la împrejurarea că art. 16 din OG nr. 25/2002, modificat prin Legea nr. 506/2002, a avut o aplicabilitate temporară, fiind abrogat prin art. 11 din OG nr. 27/2005, astfel că aceste prevederi legale nu mai erau în vigoare în momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Acest aspect nu a format însă obiectul analizei instanţei de apel care în mod nelegal a reţinut că la data de 29 iulie 2002, data semnării contractului nu a intrat în vigoare Legea nr. 506/2002, deşi a fost publicată la data de 26 iulie 2002, motiv pentru care, recursul pârâtei va fi admis conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Decizia recurată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru examinarea tuturor criticilor şi apărărilor formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.B. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 586 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2892/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2895/2009. Comercial → |
|---|
