ICCJ. Decizia nr. 2901/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2901/2009
Dosar nr. 1262/3/2008
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 6647 din 28 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 1262/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în consecinţă s-a respins acţiunea precizată a reclamantei SC E.C. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC V.M. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să respecte contractul de închiriere încheiat la data de 26 octombrie 2004 şi pe cale de consecinţă să se constate că acesta este valabil şi operează şi în prezent, precum şi obligarea pârâtei la efectuarea reparaţiilor necesare, cerute de lege, ale spaţiului din litigiu, dar care s-a dovedit a avea vicii ascunse.
În subsidiar, în situaţia în care pârâta refuză îndeplinirea acestor obligaţii, reclamanta – indicând sumele cerute – a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor, respectiv, restituirea chiriei, a garanţiei, a contravalorii investiţiilor, a prejudiciilor suferite prin neîndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul, precum şi a datoriilor aferente.
Ulterior, prin precizarea de acţiune din 4 aprilie 2008, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la respectarea clauzelor contractului şi efectuarea reparaţiilor, solicitând, doar plata daunelor, în cuantumul menţionat şi în temeiul art. 969, art. 1075, art. 1420, art. 1422 şi urm. C. civ.
În acest context, tribunalul, a constatat că cererea este întemeiată pe clauza cuprinsă în contract, care stabileşte în sarcina pârâtei obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse ale bunului închiriat, raportat la art. 1420, art. 1422 şi urm. C. civ.
Prin urmare, fiind vorba de o răspundere pentru vicii sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 şi art. 11 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dreptul de prescripţie începe să curgă de la data descoperirii lor, în speţă 5 iunie 2005, situaţie în care acţiunea înregistrată la data de 8 iunie 2006, a avut loc ulterior expirării termenului de 6 luni prevăzut de lege. S-a reţinut totodată că acest termen de prescripţie este aplicabil pentru că nu s-a dovedit împrejurarea că viciile au fost ascunse cu viclenie şi de asemenea, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 pentru că dreptul de folosinţă generat de contractul de locaţiune este un drept personal, supus prescripţiei, nefiind inclus în categoria drepturilor reale.
Apelul formulat de reclamantă a fost admis prin Decizia nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare, cu motivarea că instanţa de fond a calificat greşit acţiunea ca fiind o acţiune în răspundere contractuală întemeiată pe răspunderea pentru vicii ascunse derivate din nerespectarea clauzei nr. 8 din contractul din litigiu, aplicând eronat dispoziţiile art. 5 şi art. 11 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, arată instanţa de apel, tribunalul nu a ţinut seama de faptul că reclamanta, prin precizările de acţiune a renunţat la solicitările vizând respectarea clauzelor contractului de închiriere invocând imposibilitatea derulării raporturilor de locaţiune tocmai ca urmare a nerespectării de către pârâtă a clauzelor privind funcţionalitatea spaţiului comercial închiriat.
În consecinţă, temeinicia solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor trebuia verificată în raport de o eventuală constatare, pe cale incidentală, a rezilierii contractului de închiriere. Neprocedând în acest mod, tribunalul a pronunţat o soluţie prin care nu se examinează fondul, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC V.M.SRL Bucureşti, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că, în raport de obiectul cererii şi temeiurile de drept invocate de reclamantă, în mod greşit instanţa de apel a desfiinţat hotărârea tribunalului şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza pe cale incidentală rezilierea contractului pentru ca în lipsa existenţei unui astfel de capăt de cerere se încalcă principiul disponibilităţii.
De asemenea, arată recurenta, dispoziţiile art. 5 şi art. 11 din Decretul nr. 167/1958 sunt incidente în speţă, deoarece nu se poate susţine că viciile au fost ascunse cu viclenie, astfel încât fiind aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni, excepţia a fost corect admisă.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menţionate, Curtea constată că este întemeiat.
Astfel, reclamanta prin precizarea de acţiune din data de 4 aprilie 2008 (fila 10) a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere privind solicitarea ca pârâta să fie obligată la respectarea clauzelor contractului de închiriere şi să menţină doar cererea privind plata despăgubirilor, cu motivarea că acest petit a rămas fără obiect în condiţiile în care spaţiul în litigiu a fost închiriat de pârâtă altor persoane de aproximativ doi ani.
Este important de precizat că, pârâta, prin întâmpinarea din 1 septembrie 2006, adică anterior precizării de acţiune formulată de reclamantă, a invocat faptul că contractul de închiriere a fost reziliat de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. B) pentru neplata chiriei pe o perioadă mai mare de 30 zile, sens în care reclamanta a şi fost notificată.
În această ordine de idei, reclamanta prin renunţarea la soluţionarea petitului privind executarea contractului, a confirmat susţinerea pârâtei în sensul că contractul de închiriere a încetat, situaţie în care, nu se impunea analizarea unei eventuale rezilieri a contractului, tribunalul nefiind, de altfel, investit cu o asemenea cerere, care, faţă de cadrul procesual stabilit şi pentru respectarea principiilor disponibilităţii, nu putea forma obiectul vreunei verificări.
Totodată, argumentul curţii de apel, conform căreia, prima instanţă a calificat greşit acţiunea ca fiind o acţiune în răspundere contractuală, este eronat, pe de o parte, pentru că deşi ajunge la o atare concluzie, şi instanţa de apel, şi aplică dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu arată care ar fi calificarea corectă, şi pe de altă parte, ignoră poziţia procesuală a reclamantei, care atât prin cererea iniţială cât şi prin precizările ulterioare, a indicat în drept prevederile art. 969, art. 1410, art. 1420, art. 1422 şi urm. C. civ. Cu alte cuvinte, reclamanta a invocat drept temei al pretenţiilor sale contractul încheiat cu pârâta, astfel că, în acest cadru trebuiau verificate şi susţinerile părţilor.
În concluzie, recursul este întemeiat şi va fi admis, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Decizia recurată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC V.M. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 39 din 28 ianuarie 2009 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2900/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2902/2009. Comercial → |
|---|
