ICCJ. Decizia nr. 3045/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3045/2009
Dosar nr. 16626/3/2008
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Prin Decizia comercială nr. 116 din 10 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele SC A.T.I. SRL Săftica şi SC S.G.P. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 10.466 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu pârâta R.A.T.B.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că primul capăt de cerere prin care reclamantele au solicitat să se constate faptul că pârâta desfăşoară ilegal activităţi de transport public interjudeţean de persoane este inadmisibil în raport de temeiul de drept invocat, art. 111 C. proc. civ.
Al doilea capăt de cerere constând în obligaţia de a nu face are caracter subsidiar potrivit cererii precizatoare din 15 septembrie 2008 şi este totodată lipsită de interes deoarece din probe rezultă că pârâta a încetat activităţile de transport preorăşenesc.
În opinia Curţii, nu prezintă relevanţă juridică faptul că după pronunţarea sentinţei în primă instanţă pârâta a reluat această activitate, în condiţiile în care reclamantele nu au dovedit caracterul ilicit al prestaţiei respective, pârâta desfăşurând această activitate în baza protocolului intervenit între autorităţile administraţiei publice şi a cărui legalitate nu a fost infirmată.
Împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat recurs, bazat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivare se susţine că primul capăt de cerere a fost greşit respins, prin aplicarea eronată a art. 111 C. proc. civ. deoarece acest capăt nu reprezintă altceva decât motivarea celui de-al doilea, instanţele trebuind că analizeze legalitatea activităţii de transport independent de existenţa sau nu a unui capăt de cerere distinct. Practic, instanţa nu putea pronunţa o hotărâre de admitere până nu constata ilegalitatea activităţii de transport.
Cu privire la al doilea capăt de cerere se arată că în mod nelegal a fost respins ca lipsit de interes, deşi pârâta nu a făcut dovada retragerii autovehiculelor de pe traseele câştigate de reclamante prin licitaţie.
Pe de altă parte, se arată că, în cazul acţiunilor având ca obiect obligaţia de „a nu face" instanţele trebuie să analizeze activitatea ca fiind ilegală şi să dispună pentru viitor căci altfel toate asemenea acţiuni ar putea fi respinse ca lipsite de interes dacă la primul termen pârâţii se prezintă şi afirmă că au încetat activităţile ilegale, urmând ca acestea să fie reluate a doua zi după pronunţarea instanţei.
Intimata R.A.T.B. a formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursului reclamantelor şi menţinerea deciziei din apel.
În apărare, susţine inadmisibilitatea primului capăt al acţiunii, lipsa interesului pentru cel de-al doilea, arătând totodată că încetarea activităţilor de transport la 1 iulie 2008 a fost efectivă şi adusă la cunoştinţa publicului prin comunicate de presă. Faptul că în prezent transportul a fost reluat nu are legătură cu acţiunea prezentă, ci cu solicitările cetăţenilor şi încheierea unui nou protocol între Municipiul Bucureşti şi Consiliul Judeţean Ilfov, în baza OUG nr. 109/2005.
Analizând recursul Înalta Curte reţine următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că pârâta desfăşoară în mod ilegal activităţi de transport public interjudeţean de persoane pe anumite trasee descrise şi să fie obligată pârâta la încetarea acestor activităţi pe motiv că reclamantele deţin pentru acele trasee licenţe de transport obţinute prin licitaţie în procedura de atribuire desfăşurată în baza Legii nr. 284/2007, OUG nr. 102/2006 şi Legea nr. 92/2007.
În raport de finalitatea demersului judiciar, scopul urmărit de reclamante a fost acela de a obţine o hotărâre judecătorească care să oblige pârâta să înceteze activităţile de transport public de persoane interjudeţean, constatând ilegalitatea săvârşirii acestora.
Prin urmare, aşa-zisa „acţiune în constatare" este una atipică, şi nu se circumscrie prevederilor art. 111 C. proc. civ., deşi prin acţiune au fost invocate ca temei juridic, în mod greşit.
Această calificare nu încalcă principiul disponibilităţii; la regulă – aşa cum s-a menţionat – din analiza finalităţii urmărită de iniţiatoarele procedurii judiciare, instanţele nefiind, cum se ştie, ţinute de temeiul juridic, conform art. 129 C. proc. civ.
Nici chiar precizarea cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe nu contrazice cele de mai sus, chiar dacă reclamantele arată la punctul b) că formulează o cerere subsidiară pentru obligarea pârâtei la încetarea oricăror activităţi ilegale de transport public.
În acest caz, termenul „subsidiar", care înseamnă „alternativ" este impropriu utilizat.
În fapt, reclamantele nu au o cerere „alternativă" în măsura în care prima, cea principală, nu ar primi o rezolvare pozitivă.
Dimpotrivă, aşa cum se arată în scris la pct. b) se solicită de către reclamante ca, în măsura în care instanţa constată că pârâta exercită nelegal activităţi de transport, să fie obligată la încetarea acestora. Cele 2 petite se puteau constitui într-un singur enunţ, cererea, astfel privită, fiind una în realizare, având ca obiect obligaţia de „a nu face".
În ceea ce priveşte interesul, acesta subzistă pe întreaga perioadă de valabilitate a licenţelor de transport ale reclamantelor.
În speţă, activităţile similare de transport şi pe aceleaşi trasee a efectuat şi pârâta, în perioada de valabilitate a licenţelor, aşa încât, până la expirarea acestora, reclamantele au tot interesul, deci şi pentru viitor, la protejarea drepturilor conferite de licenţele respective, împotriva acţiunilor nelegale desfăşurate pe aceeaşi piaţă, de alţi operatori.
În baza acestor considerente se va reţine că instanţele au rezolvat în mod greşit litigiul pe excepţie, prin aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 111 şi art. 129 C. proc. civ.
Urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ. să se dispună casarea deciziei pronunţată în apel, cu consecinţa admiterii apelului, în sensul sentinţei pronunţate de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond, la Tribunalul Bucureşti.
Calificarea acţiunii fiind una în realizare se va cerceta în ce măsură pârâta desfăşoară activităţi similare, pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi perioadă de valabilitate a licenţelor reclamantelor, dacă aceste activităţi sunt nelegale şi încalcă drepturi de care beneficiază reclamantele, precum şi orice alte împrejurări necesare rezolvării pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A.T.I. SRL Săftica şi SC S.G.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 116 din 10 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată şi sentinţa nr. 10466 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza pentru rejudecarea pe fond la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3041/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3048/2009. Comercial → |
|---|
