ICCJ. Decizia nr. 3076/2009. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 3076/2009

Dosar nr. 2915/99/2008

Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1919/CA din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judetean Iaşi.

S-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta SC F.C. SRL a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judetean Iaşi să dispună anularea actului adiţional la contractul de închiriere din 2000 precum şi a procesului – verbal de negociere, emise de pârât.

Cum însă cele două acte juridice contestate – nu au fost însuşite de reclamantă prin semnarea acestora, s-a considerat că nu există acord de voinţă al părţilor astfel că cererea de chemare în judecată este lipsită de obiect.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel SC F.C. SRL, prin administrator A.B., susţinând că este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Prin Decizia nr. 22 din 16 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi a admis acţiunea, anulând actul adiţional la contractul de închiriere din 2000 şi procesul – verbal de negociere, emise de pârât.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că, deşi, instanţa de fond a stabilit, în mod judicios, faptul că între părţile contractante a intervenit un contract de închiriere guvernat de principiul consensualismului, lucru care se desprinde, în mod indubitabil, din prevederile art. 15 şi art. 16 din contract şi că pârâtul a încălcat aceste prevederi, modificând unilateral chiria, instanţa de fond nu a sancţionat comportarea nelegală a părţii deşi era necesar, tocmai pentru a se restabili siguranţa raporturilor juridice perfectate între părţi.

Pârâtul a formulat recurs, în termenul legal, invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, deoarece potrivit art. 4 şi art. 15 din contractul din 2000, s-a prevăzut obligaţia locatarului de a plăti o chirie de 3.086.880 lei/lună pentru suprafaţa de 1.152 mp, stabilită conform procesului – verbal de negociere a chiriei anexă la prezentul contract.

În procesul – verbal de predare – primire a terenului şi de negociere a chiriei se precizează că, după încetarea valabilităţii H.C.J. nr. 96/2000, cuantumul chiriei se va modifica, conform noilor reglementări. Atât contractul de închiriere cât şi anexa la contract reprezintă voinţa reală a părţilor.

În conformitate cu prevederile art. 15 din contract între părţi s-au încheiat mai multe acte adiţionale de modificare a valorii chiriei, în conformitate cu noile tarife aprobate de Consiliul Judeţean, actele adiţionale fiind trimise societăţii reclamante, iar faptul că actul adiţional şi procesul – verbal de negociere ce fac obiectul judecăţii nu au fost semnate, nu poate conduce la concluzia că nu au fost însuşite, acordul de voinţă intervenind prin emiterea facturii din 13 decembrie 2008 şi primirea acesteia dovadă că modificarea contractului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor contractuale.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. cum a indicat recurenta – pârâtă, se găseşte fondat.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, nu ne aflăm în situaţia unor acte inexistente nici faptic, nici juridic, ele fiind materializate prin înscrisurile aflate la dosar.

Problema ce trebuie rezolvată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată este însă în ce măsură aceste acte juridice sunt anulabile, pentru a justifica hotărârea instanţei de apel de schimbare a hotărârii primei instanţe, câtă vreme, aşa cum rezultă din actele dosarului atât negocierea cât şi modificarea (majorarea) cuantumului chiriei, prin act adiţional la contractul iniţial, s-au făcut în condiţiile prevăzute de art. 15 şi art. 16 din contract şi nu în mod abuziv şi unilateral -, cum a reţinut greşit instanţa de apel, ca efect al modificării tarifelor lunare de închiriere, prin hotărâri ale Consiliului Judeţean, pe baza actelor normative în vigoare, condiţii acceptate, ultimul act administrativ nefiind atacat în contencios administrativ.

Astfel, actul adiţional din 2008 şi procesul – verbal de negociere au la bază Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 283/2007 prin care s-a stabilit cuantumul tarifelor lunare de închiriere, pe metru pătrat, pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, producând consecinţe juridice prin emiterea facturii, primită de către intimata – reclamantă. Nemulţumirea intimatei – reclamante exprimată prin adresele ulterioare prin care a solicitat reaprecierea cuantumului în raport de situaţia sa economico – financiară nu este de natură a justifica acţiunea în anularea actelor juridice, operând acordul de voinţă în condiţiile arătate şi existând, deci, un consimţământ valabil exprimat.

Faţă de cele arătate, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis şi hotărârea modificată în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, cu menţinerea hotărârii instanţei de fond pentru considerentele arătate în precedent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean IAŞI împotriva deciziei nr. 22 din 16 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială.

Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1119/CA din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3076/2009. Comercial