ICCJ. Decizia nr. 3080/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3080/2009
Dosar nr. 2249/1/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 243 din 25 aprilie 2008 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Timişoara obligând pârâta SC M.M. SA Timişoara la plata sumei de 3.875.101.440 lei (rol) cu titlu de chirie restantă şi a sumei de 1.085.028.403 lei (rol) penalităţi de întârziere. S-au respins restul pretenţiilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara - prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara şi pârâta SC M.M. SA Timişoara.
Prin Decizia nr. 256 din 11 decembrie 2008 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel formulate de Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara.
Totodată, s-a respins apelul reclamantelor Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara.
S-a admis apelul pârâtei SC M.M. SA Timişoara şi s-a schimbat în parte sentinţa atacată astfel:
- s-a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune pentru pretenţiile reprezentând chirii majorate şi penalităţi aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002;
- s-a admis în parte acţiunea reclamantelor şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 122.825,18 lei cu titlu de chirie majorată şi a sumei de 18.423,77 lei penalităţi de întârziere, aferente perioadei 1 iunie 2002 – 1 martie 2003, respingându-se restul pretenţiilor.
S-a menţinut sentinţa atacată sub aspectul dispoziţiei privind respingerea capătului de cerere referitor la majorări de întârziere pentru neplata chiriei majorate.
S-a dispus obligarea reclamantelor-apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.733,21 lei (taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar).
În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că excepţia tardivităţii depunerii motivelor de apel de către pârâta apelantă este neîntemeiată întrucât motivele de apel au fost depuse până la prima zi de înfăţişare, (13 noiembrie 2008) în conformitate cu prevederile art. 134 C. proc. civ. deoarece numai la acest termen părţile legal citate puteau pune concluzii. Până la acest termen instanţa a avut de soluţionat cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de pârâta apelantă, care a fost admisă prin încheierea de şedinţă din 6 octombrie 2008 stabilindu-se cuantumul taxei de timbru care s-a achitat până la termenul următor – 13 noiembrie 2008.
Excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată a fost respinsă avându-se în vedere că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 3304 din 24 octombrie 2007, statuându-se că în mod eronat tribunalul a considerat neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, s-a reţinut că dreptul la acţiune pentru plata diferenţelor de chirie în perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 s-a născut la data de 31 mai 2002, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată – 25 mai 2005, contractul de închiriere executându-se prin prestaţii succesive astfel că pentru fiecare chirie lunară curge un termen de prescripţie distinct.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiune de a obţine diferenţele de chirii rezultate dintre valoarea contractată şi cea majorată prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000 instanţa a reţinut că s-a născut începând cu luna ianuarie 2001 şi a putut fi exercitat în termenul de 3 ani în raport cu fiecare chirie datorată, până la data de 28 februarie 2003 când spaţiul a fost dobândit prin cumpărare de pârâta apelantă.
Intervenţia unilaterală a creditorului obligaţiei asupra termenelor prescripţiei extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri a Consiliului Local al Municipiului Timişoara a fost considerată de instanţă lipsită de temei legal.
În ceea ce priveşte hotărârile Consiliului Local al Municipiului Timişoara adoptate în anii 2003 şi 2004 pentru plata chiriilor restante aferente perioadei 2001 – 2002, nu au prorogat obligaţia de plată ci a penalităţilor şi majorărilor ce se vor aplica în cazul neachitării diferenţelor.
Acţiunea fiind introdusă la data de 27 mai 2005, s-a stabilit că dreptul la acţiune pentru plata diferenţelor de chirie şi a penalităţilor de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 este prescris.
În consecinţă s-a reţinut că pârâta apelantă datorează diferenţa de chirie majorate pentru perioada iunie 2002 - februarie 2003.
În ceea ce priveşte majorarea chiriei s-a reţinut că s-a produs în temeiul art. 4 din contract prin H.C.L.M.T., care nu a fost anulată sau revocată în modurile prevăzute de lege.
Referitor la penalităţi de întârziere instanţa a stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 dreptul la acţiune este prescris potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
De asemenea, s-a constatat că în raport cu prevederile art. 6 din contractul de închiriere şi ale H.C.L.M.T. nr. 182/2001 penalităţile de întârziere sunt de 0,5% pe zi pentru suma datorată şi curg pentru fiecare chirie lunară neplătită pe o perioadă de 30 de zile de la data scadenţei chiriei lunare.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele şi pârâta.
Recurentele reclamante susţin că în mod greşit s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, neaplicându-se dispoziţiile codului fiscal care prevăd că termenul de prescripţie este de 5 ani pentru creanţele bugetare, cum sunt cele ce formează obiectul litigiului.
Recurentele mai susţin că pretenţiile sale nu sunt prescrise nici în situaţia în care s-ar considera aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani întrucât acesta a fost întrerupt potrivit art. 1865 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a cererii de anulare a H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – 1 octombrie 2002 .
Recurentele mai susţin că termenul scadent de plată a diferenţelor de chirie stabilite potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2002 a fost prorogat de mai multe ori până la data de 31 decembrie 2004, iar majorarea tarifelor de închiriere s-a făcut în temeiul art. 4 din contract.
În drept, recurentele-reclamante îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea este criticabilă întrucât s-a dat o interpretare greşită prevederilor art. 4 din contract, considerându-se că chiria poate fi majorată unilateral peste pragul inflaţiei.
Consideră că modificarea cuantumului chiriei nu se putea face decât printr-un act adiţional încheiat de părţi.
Recursul recurentelor-reclamante este neîntemeiat întrucât în ceea ce priveşte natura juridică a creanţei, cu incidenţă asupra termenului de prescripţie aplicabil, este evident că raportarea la dispoziţiile fiscale este greşită, aceasta derivând dintr-un raport juridic de drept privat, nu de drept fiscal, ceea ce a atras şi competenţa instanţei de drept comun şi nu a instanţei de contencios administrativ.
În mod corect a stabilit instanţa de apel că aceste sume au natura unor venituri proprii la bugetul local, iar chiria reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul local, nu o creanţă fiscală pentru care termenul de prescripţie este de 5 ani. Aceasta întrucât între părţi nu a luat naştere un raport juridic de natură fiscală, niciuna din părţi nu are calitatea de organ fiscal iar chiria convenită contractual nu are regimul juridic al unei creanţe fiscale (impozit, taxă , accize, etc.).
Drept urmare prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de închiriere respectiv sunt supuse normelor de drept comun, inclusiv cele care reglementează prescripţia extinctivă cuprinse în Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte susţinerea referitoare la întreruperea termenului de prescripţie nu poate fi reţinută întrucât cauzele de întrerupere prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, iar în speţă nu a dovedit existenţa uneia dintre ele.
Împrejurarea că a existat o acţiune pentru anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000 nu constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei.
Nici susţinerea recurentelor referitoare la prorogarea termenului scadent al diferenţelor de chirie nu poate fi reţinută întrucât, după cum bine a reţinut instanţa de apel s-a prorogat numai data aplicării sancţiunilor ce se aplicau în cazul neachitării diferenţelor de chirie neachitate.
În consecinţă, se constată că instanţa a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii şi hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, situaţie în care susţinerile recurentelor reclamante sunt nefondate şi recursul urmează să fie respins.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt neîntemeiate deoarece instanţa a interpretat corect dispoziţiile art.4 din contractul de închiriere încheiat de părţi, potrivit cărora locatorul poate majora tariful de închiriere.
Având în vedere că prin contract părţile au convenit în privinţa reactualizării chiriei, iar HCL nr. 42/2000 a fost adoptată cu respectarea prevederilor contractului se constată că reactualizarea chiriei s-a făcut potrivit art. 4 din contract, care nu face nicio referire la indicele de inflaţie.
În această situaţie urmează să se respingă şi recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara - prin Primar şi Primăria Municipiului Timişoara şi de pârâta SC M.M. SA Timişoara împotriva deciziei civile nr. 256 din 11 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3077/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3082/2009. Comercial → |
|---|
