ICCJ. Decizia nr. 3090/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3090/2009
Dosar nr. 13850/3/2008
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11784 din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta RA T.B. SA în contradictoriu cu pârâta C.R. prin R.C. SA privind constatarea nulităţii clauzei compromisorii cuprinsă în art. 28.2 al contractului din 26 martie 2004 pentru lipsa capacităţii regiei de a încheia astfel de clauze.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta RA T.B. SA solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a pronunţat Decizia comercială nr. 170 din 8 aprilie 2009, prin care a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa, astfel, a reţinut că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei în sensul că art. 51 din Legea nr. 15/1990, s-ar referi doar la litigiile dintre regia autonomă şi societatea comercială cu capital de stat. În măsura în care legiuitorul dorea să limiteze posibilitatea încheierii unei clauze compromisorii doar în cazul contractelor încheiate de aceste două tipuri de persoane juridice, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru şi în alin. (2), aşa cum a menţionat şi în alin. (1) al articolului citat. În lipsa, însă, a dispoziţiei exprese a legiuitorului, textul nu poate fi interpretat decât în sensul permisiunii acordate regiilor autonome de a stipula o clauză compromisorie în contractele încheiate cu orice societate comercială, indiferent de structura capitalului social.
În ce priveşte critica apelantei referitoare la faptul că nu este o persoană de drept public pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional, s-a reţinut că judecătorul fondului nu a apreciat aplicabilitatea în raport de dispoziţia art. 2 din actul internaţional (ce reglementează situaţia specială a persoanelor de drept public, faţă de care statul semnatar putea face rezerve la momentul semnării ori ratificării Convenţiei), ci în raport de dispoziţia art. 1 din Convenţie care prevede aplicabilitatea acesteia pentru litigiile născute din operaţii de comerţ internaţional între persoane juridice sau fizice având în vedere momentul încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite.
În concluzie, s-a apreciat că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut caracterul valabil al clauzei compromisorii, atât în raport de dispoziţiile Legii nr. 15/1990, cât şi raportat la prevederile Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional.
Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, din care, în opinia sa, rezultă că numai în cazul litigiilor dintre regiile autonome sau dintre acestea şi societăţile comerciale cu capital de stat, părţile pot apela şi la arbitraj, text care trebuie privit într-o interpretare sistematică drept excepţie de la regula instituită în alin. (1) al aceluiaşi text de lege, potrivit căreia litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun [alin. (1)].
Pe de altă parte, potrivit art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie, ori potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de tranzacţii în litigii cu o valoare de peste 10 milioane lei, se face cu aprobarea ministerului de resort, în speţă, neexistând o astfel de aprobare.
Intimata – pârâtă a formulata întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul în raport de motivele de fapt şi de drept invocate se găseşte nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 51 din Legea nr. 15/1990, modificată, litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun [alin. (1)]. Pentru soluţionarea litigiilor dintre ele, regiile autonome şi societăţile comerciale pot apela şi la arbitraj [alin. (2)].
Interpretarea doar prin raportare la litera legii, contravine evoluţiei regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat spre regimul de drept comun al societăţilor comerciale şi regulilor de interpretare logică, istorică şi teleologică a legii, art. 51 din Legea nr. 15/1990, modificată, ca şi întreaga lege, trebuind a fi înţeles în condiţiile anului 1990, când fostele întreprinderi de stat au fost reorganizate în societăţi comerciale.
Astfel, consacrând revenirea la regimul de drept comun al judecării litigiilor în care sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat, [art. 51 alin. (1)] în condiţiile în care anterior aceasta revenea în competenţa exclusivă a arbitrajului de stat, s-a consacrat clar şi neechivoc şi dreptul acestora de a recurge la arbitraj, drept recunoscut oricărei societăţi comerciale prin alin. (2) a aceluiaşi articol nu numai societăţilor comerciale cu capital privat, legiuitorul nefăcând în această privinţă nicio diferenţiere.
A interpreta altfel înseamnă, de fapt, a adăuga la lege.
Pe de altă parte, art. 51 trebuie coroborat cu art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, la care face de altfel referire şi recurenta, text potrivit căruia înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea unei tranzacţii în litigii cu o valoare de peste 10 milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort, ceea ce înlătură, explicit, interdicţia, anterioară intrării în vigoare a acestei legi, impusă fostelor întreprinderi socialiste de a încheia tranzacţii, deci, şi convenţii arbitrale.
Concluzia este că ele sunt supuse regimului soluţionării litigiilor, care permite accesul la arbitraj şi atunci când legea atribuie litigiile patrimoniale în competenţa instanţelor de drept comun, se înţelege, în lipsa unor dispoziţii contrare, că acestea sunt susceptibile să fie soluţionate şi pe calea arbitrajului, în condiţiile Cărţii a IV-a a C. proc. civ.
În cauză, nu ne aflăm în ipoteza de excepţie la care face referire art. 340 C. proc. civ. cu raportare la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, respectiv lipsa aprobării ministerului de resort, în cazul unei valori mai mari de 10 milioane de lei, deoarece acest text nu interzice soluţionarea prin tranzacţie a litigiilor cu un asemenea obiect, ci doar condiţionează valabilitatea tranzacţiei de existenţa acordului ministerului de resort, or prin acţiunea introductivă recurenta – reclamantă a solicitat să se constate nulitatea clauzei arbitrale pentru lipsa capacităţii acesteia de a o încheia, ca regie autonomă, deci, nici nu s-ar putea aprecia asupra încălcării interdicţiei în lipsa dovezii existenţei unui litigiu între părţi care să depăşească această valoare.
Aşa fiind, soluţia instanţei de apel este legală, iar criticile nefondate, încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta RA T.B. SA împotriva deciziei comerciale nr. 170 din 8 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3089/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3091/2009. Comercial → |
|---|
