ICCJ. Decizia nr. 3144/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3144/200.
Dosar nr. 1279/2/200.
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Reclamanţii C.G.S., P.F. şi S.G.G. au chemat în judecată societăţile SC T. SA şi R.P.E. SRL şi au solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale din data de 25 octombrie 2002 şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de la nr. 3718 la nr. 3725/2002 şi a contractului nr. 418/2003 toate având ca obiect înstrăinarea terenurilor situate în comuna Voluntari.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială prin sentinţa nr. 2101 din 9 mai 2005 a admis în parte acţiunea a constatat nulitatea absolută Hotărârii Adunării Generale a SC T. SA din data de 15 octombrie 2002 şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că hotărârea a cărei nulitate s-a solicitat a încălcat dispoziţiile art. 110 alin. (2), art. 113 alin. (1) şi art. 117 din Legea nr. 31/1990. S-a reţinut că la dosarul cauzei societatea prin reprezentantul său nu a depus convocatorul, procesul verbal al adunării, ci doar o filă dintr-un caiet, înscris intitulat „Hotărârea A.G.A. din 25 octombrie 2002" semnat de C.C. şi M.I. acţionarii majoritari, de unde concluzia că nu s-a convocat nicio adunare generală.
În ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada relei credinţe a cumpărătoarei şi că nu sunt motive întemeiate care ar putea duce la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Sentinţa a fost apelată de reclamaţii P.F., C.G.S. şi S.G.G., iar Curtea de Apel după casarea cu trimitere a primei decizii pronunţată în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat apelul prin Decizia nr. 358 din 19 noiembrie 2008.
Instanţa de apel a stabilit că dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247 /2005 nu sunt aplicabile în speţă, că SC T. SA este proprietara terenurilor pe care le-a înstrăinat terţului de bună-credinţă. În privinţa diligenţelor cumpărătorului, instanţa de apel a reţinut că acesta nu avea obligaţia să verifice legalitatea hotărârii Adunării Generale şi că la momentul încheierii contractelor hotărârea A.G.A. avea o valabilitate formală. De asemenea s-a reţinut că nu a fost dovedită conivenţa frauduloasă a celor două intimate la încheierea contractului. Reţinând şi buna-credinţă a intimatei SC R.P.E. SRL la momentul încheierii contractelor, criticile aduse sentinţei pronunţată de prima instanţă au fost apreciate ca fiind neîntemeiate.
Împotriva deciziei nr. 538 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul C.G.S., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În argumentarea recursului, s-a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că nu a produs probe care să conducă la răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă a cumpărătoarei SC R.P.E. SRL în condiţiile în care reclamanţii au solicitat proba cu interogatoriu. Prin neadmiterea probei potrivit recurentului s-a încălcat hotărârea instanţei de casare. În continuare s-a invocat aplicarea greşită a art. 143, art. 146 din Legea nr. 31/1990 întrucât lipsa hotărârii A.G.A. determină lipsa consimţământului valabil exprimat al vânzătorului în condiţiile în care în cazul persoanelor juridice, consimţământul este dat de A.G.A., astfel că, lipseşte o condiţie esenţială a actului juridic, prevăzută de art. 948 C. civ..
O altă critică vizează aplicarea greşită a principiului ocrotirii bunei credinţe care nu este prevăzut în legislaţia românească în privinţa subdobânditorului. Recurentul a considerat că şi dacă s-ar reţine teoria subdobânditorului de bună-credinţă niciuna din condiţiile esenţiale ale acestei teorii nu este îndeplinită, că prezentarea unei hotărâri A.G.A. care era scrisă de mână trebuia să stârnească puternice dubii asupra legalităţii operaţiunii juridice cu atât mai mult cu cât contractele au fost încheiate între comercianţi. Citând o decizie de speţă, recurentul a conchis că nu poate exista bună-credinţă acolo unde există culpă.
În temeiul acestor argumente la care a adăugat referirea la art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi art. 5 din titlul IX al Legii nr. 245/2005, recurentul s-a considerat îndreptăţit să solicite modificarea soluţiilor anterior pronunţate şi în fond constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Intimata SC R.P.E. SRL prin întâmpinare a analizat punctual susţinerile recurentului şi a solicitat respingerea recursului apreciind că argumentele aduse în sprijinul recursului nu se încadrează în prevederile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 (7), (8), (9) C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
1. Înalta Curte constată mai întâi că în susţinerea recursului, reclamantul C.G.S. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 , 8 , 9 C. proc. civ. pe care nu le-a dezvoltat şi argumentat în drept potrivit cerinţei fiecărui motiv în parte.
Astfel, în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, nu a fost adus nici un argument care să aibă legătură cu acest motiv de nelegalitate. La primul punct al recursului recurentul a invocat faptul că după casare, instanţa de apel nu a administrat proba cu interogatoriu pe care a considerat-o necesară pentru răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă.
Această critică nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru a fi reţinută. Dacă totuşi s-ar admite că recurenta a pus în discuţie dispoziţiile referitoare la administrarea dovezilor, recurentul trebuia să observe că art. 167 alin. (1) C. proc. civ. prevede că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii şi că litigiul se afla în faţa instanţei de apel care trebuia să verifice legalitatea soluţiei în limitele investirii şi a deciziei de casare. Înalta Curte va reţine că apelul, deşi devolutiv, nu presupune o nouă judecată din perspectiva altor susţineri şi apărări decât cele care au fost deduse judecăţii de primă instanţă, că importanţa şi utilitatea probei în dezlegarea pricinii a fost apreciată de instanţa în faţa căreia s-a propus această probă şi că în recurs nu se poate reanaliza dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii întrucât art. 304 pct. 10 C. proc. civ. care permitea o astfel de analiză a fost abrogat.
2. Al doilea motiv de nelegalitate - art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Nici acest motiv nu a fost argumentat în drept în sensul cerut în enunţul de mai sus. De regulă, prin acest motiv se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Observând rezumatul motivelor de recurs redate anterior, Înalta Curte va reţine că recurentul nu a adus nici un argument în sensul cerut de motivul de nelegalitate invocat. Probele dosarului relevă că nu există niciun dubiu în legătură cu natura juridică sau conţinutul actelor juridice analizate de instanţele anterioare. În cauză era evident că s-a solicitat şi s-au analizat motivele de nulitate care vizau hotărârea A.G.A. precum şi motivele care vizau nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, fără ca natura acestora sau înţelesul lor să fie schimbat. În consecinţă nu vor fi reţinute criticile invocate din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
3. Cel de-al treilea motiv – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Din punctul de vedere al motivului luat în analiză se constată că recurentul a pus în discuţie aplicarea art. 143 şi art. 146 din Legea nr. 31/1990. Deşi prin hotărârea fondului a obţinut anularea A.G.A. ţinută la data de 15 octombrie 2002, recurentul al reluat aceste dispoziţii cu scopul de a critica respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele SC T. SA şi SC R.P.E. SRL. Aceste susţineri sunt lipsite de orice relevanţă juridică câtă vreme soluţiile anterioare au avut în vedere faptul că pentru încheierea respectivelor contracte nu era necesară aprobarea A.G.A., aprobările fiind necesare în cazul în care bunurile vândute depăşesc jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii. Recurentul aduce în discuţie o chestiune de fapt şi nu de drept reproşând instanţei de apel că nu a dispus proba cu expertiză pentru a se demonstra că valoarea terenurilor era mai mare decât cea reţinută de instanţă. Această afirmaţie nu este fundamentată din punct de vedere juridic şi probator fiind făcută cu scopul de a repune în discuţie chestiuni legate de administrarea probelor şi nu de concludenţa lor. Sub acest aspect al aplicării art. 143 din LSC, instanţa de apel a reţinut în mod corect că acestea nu sunt aplicabile în cauză şi că în măsura în care administratorul şi-a depăşit limitele mandatului încredinţat pentru administrarea societăţii, acţionarii au acţiune în răspundere împotriva acestuia.
Al doilea articol pe care recurentul îl consideră greşit interpretat - art. 146 din Legea nr. 31/1990 – se referă la o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în cauză. Instanţele anterioare nu şi-au motivat soluţia în drept pe acest articol, care se referă la posibilitatea încheierii unor acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea activelor pentru a putea fi primită critica. Întrucât dispoziţiile art. 146 din LSC nu se aplică situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare criticile recurentului vizând această nelegalitate vor fi respinse.
4. Lipsa consimţământului, pentru care în drept s-au invocat dispoziţiile art. 948 C. civ. a fost argumentată, din punctul de vedere exprimat de recurent, pe legătura dintre nulitatea A.G.A. şi contractele de vânzare cumpărare care nu pot să mai subziste dacă hotărârea A.G.A. a fost anulată. S-a susţinut că în cazul persoanelor juridice consimţământul este dat de A.G.A. şi nu de o persoană fizică aşa încât anularea A.G.A. duce la concluzia că pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu a existat consimţământul societăţii vânzătoare exprimat în mod valabil.
Este adevărat că societatea comercială ca persoană juridică are o voinţă de sine-stătătoare care nu se confundă cu voinţele acţionarilor. Numai că, voinţa colectivă a asociaţilor se manifestă în raporturile juridice prin persoana care a fost investită cu puterea de a administra şi de a reprezenta societatea.
În speţă, consimţământul, condiţie esenţială pentru validitatea convenţiei, a fost exprimat de administratorul societăţii, astfel că nu au fost încălcate prevederile art. 948 C. civ. În fine, trebuie subliniat că voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv care, în speţă este administratorul societăţii vânzătoare.
5. Motivul relativ la inaplicabilitatea teoriei terţului dobânditor de bună-credinţă este neîntemeiat. Această teorie este de fapt expresia principiului general de drept, error communis et invincibile facit ius, principiu aplicabil chiar dacă nu este consacrat legislativ. Acest principiu este recunoscut în teorie şi practică drept teoria aparenţei de drept, şi se admite că acesta este de natură să înlăture un alt principiu, quod nullum est, nullum producit effectum. Din acest punct de vedere cumpărătorul a manifestat diligenţă în verificarea calităţii de proprietar al SC T. SA astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 5 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.
Aşa cum bine a reţinut instanţa de apel acţiunea în rectificarea cărţii funciare nu are legătură cu dobânditorul de bună-credinţă iar cel de-al doilea articol criticat are în vedere înstrăinările ulterioare, atunci când prima înstrăinare este lovită de nulitate. Or, în cauză nu există o înstrăinare anterioară, intimata SC T. SA fiind proprietara terenurilor conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate care s-au emis pe numele său.
6. Aplicarea greşită a principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens invocată de recurent nu va fi reţinută întrucât instanţa nu a dat şi nici nu trebuia să dea eficienţă acestui principiu având în vedere că între actele juridice a căror nulitate s-a solicitat nu există subsecvenţă. Dezvoltând această concluzie se va reţinut că hotărârea A.G.A. exprimă voinţa socială care se manifestă prin organele sale şi că de principiu efectele anulării hotărârii se răsfrâng asupra celor care au format voinţa socială. Prin urmare dacă se admite că principiul relativităţii efectelor actului juridic poate fi transpus şi în această situaţie a efectelor hotărârii A.G.A., atunci trebuie admis că acest principiu îi apără pe terţi împotriva consecinţelor anulării hotărârii.
Mai trebuie observat că aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipiens presupune desfiinţarea dreptului celui care transmite pentru ca şi dreptul celui care „primeşte" să fie desfiinţat. Or, aşa cum s-a arătat mai sus anularea A.G.A. nu a „desfiinţat" dreptul vânzătorului ci a constatat încălcarea unor dispoziţii legale în legătură cu întrunirea şi desfăşurarea A.G.A.. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa „actului iniţial şi a actului subsecvent", dreptul transmiţătorului asupra bunului nefiind afectat. Nu în ultimul rând se va reţine că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, consimţământul a fost valabil exprimat, de reprezentantul societăţii şi că a intervenit anularea A.G.A. ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Din acest punct de vedere bine s-a reţinut că trebuie urmărită şi stabilitatea actelor juridice intrate în circuitul civil.
7. Examinarea bunei-credinţe şi a diligenţei manifestată de cumpărătoare a fost realizată de instanţele anterioare în cadrul analizei privind conivenţa frauduloasă a vânzătoarei şi cumpărătoarei pentru încheierea actelor juridice, a contractelor de vânzare-cumpărare. Recurentul a reluat această critică invocând în recurs participarea părţilor implicate în contractul de vânzare-cumpărare la fraudarea legii.
O astfel de susţinere nu va fi reţinută în lipsa oricărei argumentări în drept din care să rezulte care sunt dispoziţiile legale fraudate prin utilizarea lor cu bună ştiinţă în alt scop decât cel urmărit de legiuitor în litera şi conţinutul lor. Ca acţionar minoritar recurentul putea să urmărească dacă procedura de convocare a acţionarilor pentru întrunirea A.G.A. a fost respectată dată fiind şi legătura dintre acesta şi acţionarul majoritar (care este tatăl său) însă nu-i poate pretinde unui terţ să se implice în activitatea societăţii pentru a fi declarat culpabil pentru nerespectarea de către administratorul societăţii a dispoziţiilor legale privind convocarea A.G.A.
Pentru faptul că hotărârea adunării generale ,,a fost scrisă cu mâna pe o coală de matematică", culpa aparţine reprezentanţilor societăţii şi nu societăţii , nefiind exclusă atragerea răspunderii acestora pentru astfel de fapte însă în niciun caz nu se poate imputa lipsa de diligenţă a terţului pentru verificarea condiţiilor de legalitate a hotărârii A.G.A.. In fine, interdicţia de înstrăinare nu a fost argumentată de recurent pentru a se vedea în sarcina cui opera. Instanţa de apel analizând această critică a constatat, pe de o parte că interdicţia privea o altă entitate juridică, respectiv Asociaţia T. Programul Acţiunilor Salariaţilor care nu este parte în cauză, iar pe de altă parte, că această interdicţie nu a fost cunoscută de cumpărătoare. La aceste dezlegări de fapt date de instanţa de apel se va adăuga şi faptul că asupra terenului transmis cumpărătoarei nu exista în Cartea Funciară nicio notare cu privire la o eventuală interdicţie de vânzare. În consecinţă, criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel vor fi înlăturate iar recursul, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G.S. împotriva deciziei comerciale nr. 538 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurentul C.G.S. la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC R.P.E. SRL VOLUNTARI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3143/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3145/2009. Comercial → |
|---|
