ICCJ. Decizia nr. 321/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 321/2009
Dosar nr. 3334/30/2007
Şedinţa publică de la 5 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, se constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 101 din 10 ianuarie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, faliment a admis cererea de antrenare a răspunderii personale patrimoniale a administratorului debitoarei SC E. SRL prin lichidator S.C.P. I. S.P.R.L. TIMIŞOARA, I.I., a dispus obligarea administratorului la plata în favoarea creditorilor a sumei de39.183,70 lei, reprezentând pasivul stabilit în cauză. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei faţă de SC E. SRL prin lichidator S.C.P. I. S.P.R.L. TIMIŞOARA şi radierea din evidenţele ORC Timiş.
Sentinţa instanţei de fond a fost recurată de către administratorul I.I., iar la termenul de judecată din 2 iunie 2008, acesta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1), (8) şi (9) din Legea nr. 85/2006 în raport de dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 634/R din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins ca tardiv formulat recursul declarat de pârâtul I.I. Prin aceeaşi decizie, Curtea s-a pronunţat şi asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, în sensul respingerii acesteia, reţinând că prin Decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra întregului art. 7 din Legea nr. 85/2006.
Împotriva sus-menţionatei decizii, a declarat recurs pârâtul I.I., solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, admiterea recursului, constatarea faptului că excepţia de neconstituţionalitate invocată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege şi să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.
În argumentarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, că soluţia curţii este greşită în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, având în vedere că starea de fapt supusă spre analiză este diferită de cea reţinută prin Decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007.
Astfel, a susţinut recurentul că Decizia Curţii Constituţionale a avut în vedere problema primei comunicări a actelor de procedură, în timp ce în speţă, s-a ridicat problema comunicării sentinţei prin care s-a dispus atragerea răspunderii administratorului societăţii. A mai susţinut recurentul că prin neîndeplinirea procedurii de comunicare, au fost încălcate dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.
Totodată, aceleaşi dispoziţii legale exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, şi pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar în alte condiţii decât cele determinate prin legea procesuală.
În raport de aceste precizări prealabile, Înalta Curte reţine că admisibilitatea unei căi de atac şi pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Or, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Curtea de Apel s-a pronunţat atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi pe fondul recursului, prin respingerea acestuia ca tardiv formulat.
Se observă aşadar că recursul declarat în cauză nu este admisibil ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzută de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Având în vedere caracterul unitar al unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care instanţa s-a pronunţat prin aceeaşi hotărâre atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi asupra fondului cauzei, recursul promovat numai cu privire la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, este inadmisibil.
Pe de altă parte şi în ipoteza în care s-ar trece peste considerentele ce preced, este de observat că, în speţă, cererea de recurs este lipsită de interes, ca o condiţie de admisibilitate a exercitării oricărei căi de atac, respectiv folosul practic urmărit în cazul în care hotărârea recurată ar fi desfiinţată.
În cauză, Decizia recurată a dobândit caracter irevocabil, prin soluţionarea pe fond a recursului, prin urmare, sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu ar mai reprezenta pentru recurent niciun folos practic, câtă vreme soluţia cuprinsă în Decizia recurată nu mai poate fi influenţată de eventuala soluţie a Curţii Constituţionale.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul I.I., împotriva deciziei nr. 634/R din 15 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 310/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 494/2009. Comercial → |
|---|
