ICCJ. Decizia nr. 3333/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3333/2009
Dosar nr. 5560/30/200.
Şedinţa publică din 11 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 14774 din 20 octombrie 2005 reclamanta SC A.S. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL să se constate ca fiind false facturile nr. 785594 din 31 mai 1999 în valoare de 35.711.000 lei şi nr. 785595 din 31 mai 1999 în valoare de 634.900 lei emise de pârâtă şi drept consecinţă să le anuleze.
Prin sentinţa civilă nr. 10570 din 24 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 14774/2005, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Prin sentinţa civilă nr. 213/PI din 7 martie 2006, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamantei SC A.S. SRL împotriva pârâtei SC R. SRL.
Tribunalul a constatat ca neîntemeiată cererea reclamantei cu motivarea că „verificarea de scripte" prevăzută de art. 177-185 C. proc. civ. nu poate fi invocată ca o acţiune separată, ci ca mijloc de apărare.
Prin Decizia civilă nr. 138 din 6 iunie 2006, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei şi a desfiinţat sentinţa civilă apelată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a reţinut că faţă de conţinutul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale pronunţată în dosar nr. 2667/PI/2005, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de reclamantă în temeiul art. 184 C. proc. civ. şi prin aceasta instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
S-a considerat că, aflându-se în situaţia reglementată de art. 184 C. proc. civ., prima instanţă urmează să cerceteze pe cale separată, prin orice mijloace, falsul invocat de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 409 din 20 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş a admis excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL împotriva pârâtei SC R. SRL.
Prin Decizia civilă 142/A/Com din 24 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 409 din 20 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că excepţiile admise de prima instanţă nu sunt întemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 242/PI din 22 aprilie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei şi a constatat că facturile nr. 785594 din 31 mai 1999 in sumă de 35.711.000 ROL şi nr. 785595 din 31 mai 1999 în sumă de 634.900 ROL emise de către pârâtă sunt false, dispunând anularea acestora.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-au derulat raporturi comerciale, livrările fiind efectuate iar preţul facturat respectiv la 42 facturi. La 40 dintre ele reclamanta nu a avut obiecţii, insă pentru cele două facturi amintite, a invocat aspectul că nu sunt semnate de delegatul său, sau un reprezentant cu atribuţii legal delegate, ci de o persoană necunoscută, ştampila reclamantei nefiind aplicată astfel încât, livrările sunt fictive, iar facturile false, in dosarul de faţă existând mai multe concluzii scrise in care reclamanta reiterează petitul acţiunii iniţiale şi îl dezvoltă.
S-a reţinut de asemenea, că in cadrul celor două livrări cu facturile constatate, raporturile comerciale trebuiau să fie dovedite de pârâtă întrucât riscul pentru livrarea unor mărfuri îi aparţine.
S-a constatat de către instanţă că o semnătură pe factură, ca fiind a delegatului reclamantei, dacă a fost constatată ca falsă şi fictivă, fără ca pârâta să dovedească livrarea si preluarea legală la recepţie a mărfii, nu poate prezenta relevanţă juridică.
Prin Decizia nr. 249 din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC R. SRL şi a schimbat hotărârea apelată, în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa apelului a reţinut că, în mod nejustificat, prima instanţă a apreciat că în ceea ce priveşte 2 facturi din totalul de 42 de facturi, livrările sunt fictive, iar facturile sunt false şi că în cauză pârâta nu a fost în măsură să probeze cu avize de expediere, procese verbale de recepţie sau cu alte acte faptul concret că a livrat marfa care a fost preluată de reclamantă prin reprezentant legal.
S-a mai avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de dovadă, iar faţă de aceste prevederi, prima instanţă a considerat ca fiind false cele două facturi emise de către pârâtă, fără să indice mijloacele de probă în urma cărora a stabilit falsul în cauză.
S-a mai reţinut că, în dosarul nr. 2034/Com/2002 al Tribunalului Timiş, având ca obiect somaţie de plată, la care a făcut referire reclamanta prin acţiunea introductivă, au fost depuse un număr de 15 facturi în sumă de 29.884.521 lei la care s-au calculat penalităţi de întârziere în sumă de 139.672.505 lei, iar printre acestea nu au figurat şi cele două facturi a căror nulitate s-a solicitat a se constata.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi faptul că cele două facturi a căror nulitate se solicită figurează ca încasate conform actului de fila nr. 14 din dosarul nr. 3773/COM/2002.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
1. Decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv de obiectul cauzei, acela de a se constata falsul a două facturi şi anularea acestora, în temeiul art. 184 C. proc. civ.
Se susţine că, amânând pronunţarea cauzei, instanţa trebuia să redeschidă dezbaterile şi, luând concluziile cu privire la aşa zisa plată a facturilor, să-i dea posibilitatea de a proba contrariul spre a nu se ajunge la o hotărâre eronată.
2. Neprocedând astfel, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, adică "situaţia privind facturile emise către SC A.S. SRL" şi" modul lor de încasare", schimbându-se înţelesul acestuia.
Recurenta susţine că actul dedus judecăţii menţionat anterior nu a fost corelat cu celelalte înscrisuri depuse la dosar (chitanţe, ordine de plată, recapitularea încasării) din care s-ar fi putut observa că cele două facturi nu au fost achitate, nefiind înregistrate în contabilitatea sa pentru că marfa corespunzătoare acestora nu a fost primită.
În continuarea argumentării acestei critici, recurenta reia situaţia de fapt şi readuce în discuţie actele existente la dosar şi conţinutul acestora.
3. Recurenta susţine că, deşi nu face obiectul prezentului litigiu, se impune a arăta că somaţia de plată emisă în procedura OG nr. 5/2002 este nelegală, nefiind în discuţie creanţe certe, lichide şi exigibile, motiv pentru care, titlul obţinut de creditoare împotriva sa( titlu ce s-a executat) este eronat.
Aşa fiind, consideră că s-a reţinut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat raportat la somaţia de plată.
Prin întâmpinarea depusă la data de 13 august 2009, intimata SC R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând ca Decizia atacată prin care s-a reţinut că cele două facturi au fost deja încasate .
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că este nefondat, în contextul în care considerentele deciziei atacate, argumentele instanţei de apel nu sunt străine de natura pricinii.
Instanţa de apel a răspuns criticilor apelantei – pârâte şi a constatat că prima instanţă a reţinut existenţa falsului şi a dispus anularea celor două facturi ce fac obiectul litigiului fără a se conforma prevederilor art. 184 C. proc. civ. şi fără a arăta în baza căror probatorii a considerat că cele două acte sunt false.
Faptul că, în plus, instanţa a reţinut şi că – potrivit actelor de la dosar – s-a efectuat plata celor două facturi nu poate conduce la concluzia că ar fi străine de natura ori obiectul cauzei.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită, în condiţiile în care actele juridice deduse judecăţii sunt date de cele două facturi şi, nicidecum de actele aduse în probaţiune de cele două părţi. Actele la care s-a făcut referire de către recurentă constau în ,,situaţia privind facturile emise către SC A.S. SRL" şi ,,modul lor de încasare" au fost depuse la dosar ca probe.
În realitate criticile recurentei pe acest aspect nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci privesc aspecte ce ţin de aprecierea instanţei asupra probelor de la dosar, aspecte ce nu pot face obiectul controlului judiciar în această fază procesuală.
3.Ultima critică – cum de altfel recunoaşte şi recurenta – ce vizează o pretinsă nelegaliate a somaţiei de plată emisă în temeiul OG nr. 5/2002 nu are legătură cu cauza de faţă, motiv pentru care nu va fi luată în considerare.
De asemenea, se constată că recurenta este în eroare atunci când susţine că instanţa anterioară ar fi reţinut autoritatea de lucru judecat a somaţiei de plată, în contextul în care din Decizia atacată nu se desprinde o astfel de concluzie.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.S. SRL Timişoara împotriva deciziei nr. 249/COM din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3330/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3336/2009. Comercial → |
|---|
