ICCJ. Decizia nr. 350/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 350/200.
Dosar nr. 5868/3/200.
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 februarie 2007, reclamanta C.G.R. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC K.E.T. SRL să se dispună rezoluţiunea contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006 pentru neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de livrare a sistemului de dormit Sofside Tasso Dual F 3 200 x 200 cm (1 bucată) cu podest metal şi sistemul de încălzire Taska 2 Digital (2 bucăţi) inclusiv transport şi montaj.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, prin sentinţa nr. 14753 din 10 decembrie 2007 a respins acţiunea reclamantei.
A reţinut instanţa de fond că în urma propunerii de denunţare unilaterală făcută de reclamantă şi acceptată de pârâtă care a invocat că preţul produselor este prea mare, contractul încheiat între părţi, a fost desfiinţat la data de 26 iunie 2006, astfel că reclamanta nu poate invoca în favoarea sa art. 11 din convenţia părţilor care interzicea denunţarea unilaterală a contractului, întrucât tocmai ea a solicitat-o.
Cele două adrese invocate de reclamantă emise la 28 iunie şi respectiv 18 iulie 2006 privind revenirea acesteia asupra denunţării unilaterale a contractului nu au nici un efect întrucât sunt ulterioare datei de 26 iunie 2006 când prin acordul părţilor contractul a fost desfiinţat.
Prin Decizia comercială nr. 255 din 15 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond, ce a fost schimbată în tot în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a dispus rezoluţiunea contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi pârâta a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 2.581,5 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii şi a dobânzii legale aplicate debitorului principal cu începere de la data introducerii cererii 19 februarie 2007 şi până la plata efectivă a debitului principal şi la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că la cererea formulată de reclamantă pârâtei prin fax la data de 26 iunie 2006 de „anulare" a comenzii ce face obiectul contractului/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, aceasta i-a comunicat că nu este posibil acest lucru şi numai o renunţare la comandă în termenii agreaţi de ambele părţi, cu consecinţa pierderii avansului.
Cum reclamanta nu a revenit şi nu a precizat că înţelege să renunţe la comandă prin exercitarea clauzei de dezicere, instanţa a considerat că în derularea contractului nu a intervenit nici un act care să afecteze existenţa şi eficacitatea raportului juridic şi deci pârâta avea faţă de reclamantă obligaţia de furnizare a produsului cumpărat, dar care nu a fost executată.
S-a reţinut culpa contractuală a pârâtei şi i s-a aplicat sancţiunea specifică a rezoluţiunii potrivit art. 1020 – 1021 C. civ. care operează cu efect retroactiv şi presupune restituirea părţii din preţ încasate de la cumpărător cu dobânda legală.
Împotriva acestei decizii pârâta SC K.E.T. SRL a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 şi a solicitat admiterea, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
A susţinut recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit înţelesul şi termenii în care părţile au încheiat contractul şi comanda şi astfel a schimbat natura şi caracterul lămurit şi vădit neîndoielnic, deoarece a considerat simplist că dispoziţia privind renunţarea la comandă este o clauză de dezicere de care reclamanta nu a înţeles să se folosească. Că nu s-a stabilit contextul în care părţile au inserat o astfel de clauză şi nu a analizat conţinutul adresei de renunţare trimisă de reclamantă pentru a stabili intenţia reală a părţilor.
S-a invocat faptul că instanţa nu a stabilit că voinţa reală a părţilor la încheierea contractului din 23 iunie 2006 a fost în sensul că prin clauza de la art. 11 prin care se interzice denunţarea unilaterală a contractului sub sancţiunea de daune coroborată cu menţiunea din comanda privind pierderea avansului în cazul renunţării la comandă, părţile au stabilit condiţiile şi cuantumul daunelor în cazul în care reclamanta renunţă la comandă.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 977 C. civ. deoarece a interpretat termenul folosit de reclamantă în adresa de renunţare la comandă după sensul literal şi a stabilit că a solicitat anularea comenzii şi nu a înţeles să se prevaleze de clauza de dezicere. Că nu s-a avut în vedere faptul că recurenta-vânzătoare şi-a respectat obligaţiile asumate şi a lansat comanda la societatea producătoare din Germania, iar renunţarea intimatei-cumpărătoare este de natură să-i cauzeze prejudicii.
S-a invocat că adresa din 26 iunie 2006 în care intimata a făcut menţiunea privind „anularea comenzii", reprezintă evident o renunţare la comandă, clauză care nu a fost stipulată în favoarea cumpărătoarei aşa cum s-a reţinut de instanţă, ci a avut rolul de a proteja pe vânzător împotriva renunţărilor subiective şi de a stabili cuantumul despăgubirilor ce cad în sarcina acestuia.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului întrucât contractul de vânzare-cumpărare/comandă nr. 1 din 22 iunie 2006 cuprinde clauze clare, care nu dau naştere la o altă interpretare ce ar duce la pierderea avansului în caz de renunţare la comandă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se referă la distincţia făcută de instanţa de apel între noţiunea de „clauză de dezicere" şi cea de anulare a contractului şi la faptul că prin interpretarea dată de instanţă s-ar fi încălcat voinţa părţilor avută în vedete la încheierea convenţiei.
Recursul pârâtei nu este fondat pentru următoarele considerente:
Părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare comandă nr. 1 din 22 iunie 2006, reclamanta a achitat avansul şi a fost lansată comanda la data de 23 iunie 2006 şi de comun acord au prevăzut stipularea în contract a clauzei conform căreia renunţarea la comandă duce la pierderea avansului.
Cererea reclamantei transmisă pârâtei la 26 iunie 2006 de „anulare" a comenzii şi restituirea avansului nu a fost acceptată de pârâtă care i-a comunicat că aceasta poate solicita numai o „renunţare" la comandă aşa cum părţile au prevăzut în clauza de dezicere inserate la 23 iunie 2006 la lansarea comenzii.
Rezultă din cele expuse că reclamanta nu a înţeles să activeze „clauza de dezicere" şi în mod unilateral a solicitat anularea comenzii, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel.
Trebuie precizat că „renunţarea la comandă" inserată de părţi, prin „clauza de dezicere" şi „anularea comenzii" sunt două operaţiuni juridice distincte.
Astfel „clauza de dezicere" stipulată de părţi, la lansarea comenzii a fost interpretată în mod corect de instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 982 C. civ., în sensul că ea poate fi invocată numai de reclamantă care în calitate de cumpărător poate să renunţe la comandă.
„Anularea comenzii" solicitată de reclamantă presupune acordul de voinţă al celuilalt cocontractant, respectiv al pârâtei, pe care aceasta însă nu şi l-a manifestat şi ca atare cererea nu produce efecte juridice.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a activat „clauza de dezicere", iar cererea de anulare" a contractului nu poate produce efecte juridice în lipsa acordului pârâtei.
În raport de dispoziţiile art. 977 C. civ., aceasta a fost voinţa reală a părţilor şi care nu a fost încălcată prin interpretarea în acest sens a contractului, dată de instanţa de apel.
Aşa fiind, recurenta-pârâtă este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată potrivit art. 969 C. civ. în contractul încheiat între părţi şi care reprezintă legea lor, aflat în derulare, respectiv furnizarea produsului cumpărat de intimata-reclamantă.
Pentru considerentele reţinute urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă ca nefondat recursul pârâtei.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC K.E.T. SRL CRISTEŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 255 din 15 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 100 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.G.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 365/2009. Comercial → |
|---|
