ICCJ. Decizia nr. 365/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 365/2009
Dosar nr. 3366/63/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3957 din 12 septembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 3366/63/2006 (nr. format vechi 4951/COM/2006), Tribunalul Dolj, secţia comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC D.S. SA Bucureşti, SC P. SA Bucureşti, S.N. R. SA Mediaş, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii P.Ş. şi P.I., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală activă, a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta SC S.N. T.G.N. T. SA Mediaş, a admis în parte acţiunea precizată la data de 6 iunie 2007 de reclamanţi faţă de pârâtele SC S.N. T.G.N. T. SA, sucursala T.G.N. Mediaş, Regionala Craiova, a obligat în solidar pârâtele SC S.N. T.G.N. T. SA Mediaş şi SC S.N.T.G.N. T. SA, sucursala T.G.N. Mediaş, Regionala Craiova, la plata sumei de 5.000 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 17 septembrie 2005 până la 6 iunie 2007 şi la plata sumei de 500 lei lunar reprezentând contravaloare lipsă folosinţă teren începând cu data de 7 iunie 2007 către reclamanţi; a respins capătul de cerere privind obligaţia de a face şi s-a luat act că reclamanţii nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii P.Ş. şi P.I. şi pârâta SC T.G.N. T. SA Mediaş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 49 din data de 27 februarie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă S.N. T.G.N. T. SA Mediaş, E.T. Mediaş şi a respins apelul declarat de reclamanţi, în contradictoriu cu toţi intimaţii - pârâţi şi, pe cale de consecinţă, a schimbat sentinţa nr. 3957 din 12 septembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, în sensul că a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că, în speţă, reclamanţii au invocat că sunt proprietarii terenului, situat în comuna Coşoveni, judeţul Dolj, tarlaua nr. 12, parcela nr. 184/24, în suprafaţă exclusivă de 926,5 mp, pentru care posedă titlu de proprietate constând în „act de partaj voluntar" autentificat sub nr. 7358 din 16 septembrie 2005 la BNP T.M.D. (fila 55 dosar fond), iar potrivit raportului de expertiză, întocmit, în cauză, rezultă că din suprafaţa totală de 926,50 mp, 274 mp sunt ocupaţi de zona de siguranţă a conductei de gaze ce aparţine pârâtelor.
Conducta a fost executată, conform proiectului nr. 950/1493 a I.C.P.P.G. Câmpina, secţia proiectare Ploieşti, de către A.I.M. Craiova şi recepţionată de titularul de investiţie SC S. SA Craiova pentru ca, ulterior, să fie preluată de S.N. T.G.N. T. SA Mediaş, conform procesului verbal nr. 2530 din 29 septembrie 1997, iar prin HG nr. 668/2002, privind aprobarea acordului de concesiune a conductelor magistrale, instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor, SC T. SA Mediaş a concesionat S.N.T.G.N.
În raport de această situaţie şi de dispoziţiile Legii gazelor nr. 351 din 14 iulie 2004, prin care s-au instituit sarcini gratuite care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor, pe toată durata existenţei acestora, legiuitorul putând limita exercitarea acestui drept pentru satisfacerea unui interes general, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 86-89 şi art. 90 din Legea gazelor, în deplină concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a concluzionat că tribunalul greşit a obligat pârâtele la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe perioada pretinsă.
Pentru aceleaşi considerente, s-a menţinut soluţia în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind ridicarea conductelor.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs reclamanţii, în termenul legal, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat hotărârea şi s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 480, art. 998, art. 999 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 precum şi a practicii CEDO.
S-a arătat astfel că, plecându-se de la principiile reieşite din dispoziţiile art. 480 C. civ., în deplină concordanţă cu art. 44 din Constituţia României, potrivit căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 nu poate avea o forţă mai mare, decât Legea fundamentală care are prioritate.
În această ordine de idei, s-a arătat că s-au interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind privarea de proprietate şi dreptul la despăgubire al proprietarilor, prin situaţia existentă şi acceptată şi de instanţa de judecată, încălcându-se şi dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României potrivit cărora nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, soluţia dată nefiind susţinută de probe concludente din această perspectiva privind prejudiciul efectiv creat.
Intimata S.N.G. R. SA Mediaş a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, se găseşte fondat în limitele ce se vor arăta în continuare.
Din formularea art. 480 C. civ., în privinţa limitelor exerciţiului dreptului de proprietate, cu raportare la art. 44 din Constituţia României şi în mod corespunzător, art. 136 alin. ultim, rezultă că proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
În acest context, art. 53 din Constituţia României, suplimentar faţă de art. 44 poate fi temei al unor restrângeri ale dreptului de proprietate, încât se poate concluziona că ansamblul limitelor prevăzute de Constituţie şi de acte normative cu forţă inferioară constituie regimul juridic al acelui bun.
Atât în Constituţie, (art. 44), cât şi în art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se face distincţie între limitele şi sarcinile proprietăţii, dar ele dau expresie aceleiaşi idei de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate.
Astfel, în interesul desfăşurării unor activităţi economice, s-au prevăzut prin art. 86-90 din Legea gazelor nr. 351 din 14 iulie 2004, drepturile de uz şi servitute, a căror constituţionalitate faţă de art. 44 din Constituţie a fost statuată de instanţa de contencios constituţional.
Aceste limite legale, în situaţia în cauză, nu pot, însă, prin exercitarea activităţii economice, să piardă, în totalitate, de conţinut atributul folosinţei bunului, deoarece la baza instituirii acestora stă echilibrul între interesul general şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului.
Ori, în speţă, se constată că instanţa de apel îşi motivează soluţia doar pe baza interpretării date dispoziţiilor legale incidente, fără a verifica, în baza rolului activ, pe baza unor probe concludente, cu raportare la limitele investirii prin cererea de apel, în ce măsură, în accepţiunea principială conferită, a unei limitări proporţionale rezonabile, nu se încalcă, de fapt, legea, prin exercitarea efectivă a activităţii economice de către intimata-pârâtă şi dacă, în consecinţă, aceasta nu vine în coliziune cu interesele legitime ale recurenţilor-reclamanţi, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată care priveşte atât plata unor despăgubiri civile, pentru lipsa de folosinţă a terenului cât şi obligaţia de ridicare a conductelor de pe terenul proprietatea acestora.
Făcând doar referire la caracterul gratuit al limitelor legale constând în drepturile de uz şi servitute, fără a stabili pe baza unei expertize de specialitate, în ce proporţie este afectată folosinţa terenului din perspectiva tuturor consecinţelor legale ale exercitării acestor drepturi, pe baza unor criterii reale (nu numai prin raportare la suprafaţa efectiv ocupată), instanţa de apel, de fapt, nu a răspuns motivelor de apel, cu respectarea cerinţelor art. 261 C. proc. civ., făcând imposibil controlul judiciar, şi cum, totodată, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul este fondat şi atrage casarea cu trimitere.
Cât priveşte motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat în ce constă nelegalitatea hotărârii din acest punct de vedere, în cauză, nefiind vorba de denaturarea conţinutului (voinţei) unui act juridic.
Aşa fiind, recursul va fi admis şi hotărârea casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.Ş. şi P.I., împotriva deciziei Curţii de Apel Craiova nr. 49 din 27 februarie 2008, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 350/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 366/2009. Comercial → |
|---|
