ICCJ. Decizia nr. 364/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 364/2009
Dosar nr. 1981/3/2006
Şedinţa publică din 9 februarie 2009
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanta U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi C.A.T., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi şi autentificat sub nr. 109 din 2 martie 2005, întrucât a fost încheiat prin fraudă la lege şi cu încălcarea unei condiţii de validitate şi anume, ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut.
Prin acţiunea conexă înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe la data de 6 iulie 2005, reclamanta U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, C.A.T., SC B.I.L. SRL şi SC E. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 109 din 2 martie 2005, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi C.A.T., a contractului de vânzare-cumpărare nr. 162 din 28 martie 2005, încheiat între C.A.T. şi SC B.I.L. SRL şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1330 din 22 aprilie 2005, încheiat între SC B.I.L. SRL şi SC E. SRL, precum şi rectificarea cărţii funciare a imobilului prin înlăturarea din partea a II-a a menţiunilor referitoare la calitatea de proprietari a părţilor.
În motivarea acţiunii formulate, reclamanta a arătat că este proprietar al imobilului vândut, calitate atestată de protocolul nr. 111195 din 24 iulie 1992 încheiat între U.C.E.C.O.M. şi I.P.R.E.C. în baza Decretului-lege nr. 66/1990 şi de sentinţa civilă nr. 61 din 7 februarie 1994 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin care s-a constatat că prin articolul unic al HG nr. 246/1993 s-au revocat pentru nelegalitate dispoziţiile art. 2 din HG nr. 1061/1990, stabilindu-se dreptul de proprietate al reclamantei asupra spaţiilor comerciale. Totodată, reclamanta a arătat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut şi prin alte două sentinţe arbitrale, fiind întabulat în cartea funciară prin încheierile nr. 2551 din 3 februarie 2005 pentru tronsonul 2 şi nr. 5525 din 2 martie 2005 pentru tronsonul 1.
Ca atare, reclamanta a arătat că, în speţă, contractul nr. 109 din 2 martie 2005 este lovit de nulitate absolută întrucât: nu îndeplineşte condiţia ca bunul vândut să fie proprietatea vânzătorului, încalcă dispoziţiile Legii nr. 215/2001, lipseşte procura specială a consilierului juridic al primăriei, necesară conform art. 58 din Legea nr. 36/1995, cauza contractului este ilicită, conform art. 968 C. civ., au fost încălcate dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 550/2002.
Pentru celelalte două contracte, reclamanta a invocat principiile: quod nullum est, nullum producit effectum şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.
Prin încheierea din data de 23 ianuarie 2007, tribunalul a dispus, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea cu fondul cauzei a excepţiei lipsei procesuale active.
La data de 20 iunie 2006, SC A.G. SRL a formulat cerere de intervenţie accesorie voluntară în interesul reclamantei U.C.E.C.O.M., justificându-şi interesul prin aceea că este titulara contractului de închiriere nr. 96 din 10 decembrie 2001 încheiat cu reclamanta şi valabil pe 10 ani, iar în această calitate a efectuat finisaje şi amenajări în valoare de 1.951.091.486 ROL la nivelul anului 2001, cerere încuviinţată în principiu prin încheierea din 19 septembrie 2006.
Prin sentinţa comercială nr. 12353 din 30 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins acţiunea principală şi cea conexă ca neîntemeiată şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC A.G. SRL ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, aceasta este nefondată, întrucât nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, aşadar şi de către adevăratul proprietar al lucrului vândut, care trebuie să dovedească aparenţa dreptului de proprietate, verificarea în amănunt a calităţii de proprietar urmând să se stabilească în cadrul unei eventuale acţiuni în revendicare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta a preluat de la I.P.R.E.C., prin protocolul nr. 111195 din 24 iulie 1992 încheiat în baza convenţiei de cooperare din 22 martie 1990, obiectivele de investiţii din cadrul ansamblului din B., respectiv spaţiile comerciale de la subsol, parter şi mezanin între care se regăsesc şi spaţiile în litigiu, însă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor ce îi reveneau în baza convenţiei de cooperare din 22 martie 1990 şi nici a decontării sumelor de bani investite de DGDAL pentru finalizarea spaţiilor comerciale, deşi în acţiune a susţinut contrariul, astfel încât Primăria Municipiului Bucureşti a considerat că a rămas proprietar al spaţiului, întrucât plătise contravaloarea lucrărilor de construire pentru întreg blocul, iar reclamanta nu a restituit sumele investite de municipalitate. Ca atare, la 17 decembrie 2004, între Primăria Municipiului Bucureşti şi C.A.T. a fost încheiat un protocol prin care primăria s-a obligat să transmită către cealaltă parte dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu, iar la data de 28 februarie 2005 a fost deschisă cartea funciară nr. 56222 în favoarea C.A.T.
Cu privire la primul motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv, vânzarea lucrului altuia, tribunalul a reţinut că nu se impune analiza calităţii de proprietar a reclamantei, fiind suficientă cercetarea motivului relativ la condiţia relei-credinţe a părţilor contractante, condiţie pe care instanţa de fond a găsit-o ca fiind neîndeplinită în speţa de faţă pentru considerentele reţinute în sentinţa atacată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanta U.C.E.C.O.M. şi intervenienta SC A.G. SRL
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 259 din 16 mai 2008, a admis apelurile reclamantei şi intervenientei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a analizat în fond primul motiv de nulitate invocat de reclamantă cu privire la vânzarea lucrului altuia, încălcând astfel principiul disponibilităţii în procesul civil şi dreptul la un proces echitabil.
Astfel, din analiza conţinutului sentinţei atacate, Curtea de apel a constatat că instanţa de fond, deşi a apreciat în preambulul motivării sentinţei că invocarea nulităţii întemeiată pe vânzarea lucrului altuia presupune analiza îndeplinirii a două condiţii, calitatea de proprietar şi reaua-credinţă a părţilor contractante, a apreciat ulterior că nu se mai impune analiza calităţii de proprietar a reclamantei, înlăturând întregul material probator depus de reclamantă în dovada aparenţei dreptului de proprietate şi necercetând motivul de nulitate invocat privind calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, pârâtele S.C.M. A.T. Bucureşti şi SC B.I.L. SRL Bucureşti, pârâtul Municipiul Bucureşti şi pârâta SC E. SRL Crevedia.
În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtele S.C.M. A.T. Bucureşti şi SC B.I.L. SRL, critică Decizia atacată susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă în raport cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 109 din 2 martie 2005, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi C.A.T. şi că, chiar dacă instanţa de fond susţine că va analiza doar condiţia relei-credinţe a părţilor contractante, fără a verifica şi calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului vândut, în fapt a făcut o astfel de analiză. Pe de altă parte având în vedere petitul acţiunii respective instanţa nu avea cum să se pronunţe asupra dreptului de proprietate.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, în recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., după ce face un scurt istoric al derulării raporturilor dintre părţi, critică Decizia atacată cu aceleaşi motive şi cu formulări identice celor din recursul pârâtelor S.C.M. A.T. Bucureşti şi SC B.I.L. SRL, aşa încât nu se impune nici măcar rezumarea lor, fiind suficientă trimiterea la motivele recursului celor două pârâte. Este adevărat că pârâtul Municipiul Bucureşti indică drept temei de drept al recursului său, în plus faţă de recursul anterior, şi pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. fără însă să-i dezvolte şi fără să precizeze care act juridic a fost interpretat greşit şi în ce fel şi nici dacă şi cum s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, împrejurări care fac imposibil de examinat acest motiv.
Pârâta SC E. SRL Crevedia prin recursul său cere admiterea acestuia şi, în principal, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului U.C.E.C.O.M. ca neîntemeiat iar, în subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului, invocând, în esenţă, următoarele motive:
Hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii întrucât vânzarea lucrului altuia nu este o cauză de sine stătătoare de nulitate. În dezvoltarea acestui motiv recurenta abordează aspecte care ţin de fondul problemei deduse judecăţii susţinând în esenţă că vânzarea bunului altuia nu este o clauză de nulitate autonomă şi că deci, în mod corect prima instanţă nu a analizat-o ca atare şi deci nu suntem în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra cauzei de nulitate, cum pretinde instanţa de apel. Iar instanţa de fond a analizat cauza ilicită.
Un alt motiv ar fi acolo că hotărârea atacată se sprijină pe motive contradictorii întrucât instanţa de fond s-a pronunţat inclusiv asupra calităţii de proprietar a reclamantei, în raport de probele administrate. După ce arată că instanţa de apel a reţinut că tribunalul avea obligaţia să analizeze calitatea de proprietar a reclamantei recurenta susţine că cercetarea calităţii de proprietar era necesară dar că instanţa de fond a făcut acest lucru şi că însăşi instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat această chestiune. Mai susţine recurenta că instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul cauzei şi inclusiv asupra aparenţei calităţii de proprietar a reclamantei în analiza cauzei ilicite.
Ultimul motiv invocat este acela că hotărârea conţine motive străine de natura pricinii întrucât instanţa a motivat anularea pe considerentul încălcării principiului disponibilităţii ori pretinsa omisiune de analizare a unei cauze de nulitate, chiar reală de ar fi, nu justifică apelul la acest principiu.
Examinând acele trei recursuri prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate pentru motivele care se vor arăta în continuare.
Recursurile pârâţilor S.C.M. A.T. Bucureşti, SC B.I.L. SRL şi Municipiul Bucureşti, care au invocat motive identice şi, deci, vor fi examinate împreună, sunt neîntemeiate întrucât se încearcă, împotriva evidenţei şi a formulărilor exprese ale instanţei de fond, să se susţină că această instanţă a analizat calitatea de proprietar a reclamantei ca o condiţie esenţială în analiza nulităţii actului juridic dedus judecăţii. Or instanţa de fond nu a omis ci a refuzat în mod expres şi explicit să analizeze această condiţie invocată de reclamantă, susţinând că „va analiza doar condiţia relei-credinţe a părţilor contractante şi ajungând la concluzia că această condiţie nu este îndeplinită, va înlătura motivul de nulitate invocat, fără a verifica şi calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului vândut".
Faţă de această susţinere expresă a instanţei de fond, concretizată în modul în care a fost analizat, incomplet, şi a fost soluţionat fondul cauzei, instanţa de apel, în mod corect, fără a intra în examinarea fondului cauzei, a admis apelul reclamantei, desfiinţând sentinţa şi trimiţând cauza spre rejudecare. Această soluţie se impunea cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de fond reţine că invocarea vânzării lucrului altuia presupune analiza îndeplinirii şi a condiţiei dreptului de proprietate sau aparenţei dreptului de proprietate. Chiar şi pârâta SC E. SRL susţine, în recursul său, că cercetarea calităţii de proprietar a reclamantei era necesară în prezenta cauză.
Recursul pârâtei SC E. SRL, care cuprinde multe motive străine soluţiei pronunţate de instanţa de apel şi atacată cu recurs, este neîntemeiat.
Primul motiv de recurs se referă la aspecte care vizează fondul cauzei respectiv dacă vânzarea lucrului altuia este sau nu o cauză de sine stătătoare de nulitate deşi, aşa cum s-a mai arătat, soluţia instanţei de apel nu vizează fondul cauzei ci neexaminarea de către instanţa de fond a unor cereri şi argumente invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.
Nu este întemeiat nici cel de al doilea motiv de recurs întrucât nu există în cuprinsul deciziei atacate motive contradictorii ci motivarea instanţei de apel este coerentă şi conduce, în mod logic, spre soluţia pronunţată.
În ceea ce priveşte susţinerea şi a acestei recurente-pârâte că instanţa de fond s-ar fi pronunţat şi asupra aspectului calităţii de proprietar a reclamantei, aspectul neîntemeiat al acestei susţineri rezultă din motivele expuse mai sus cu privire la acelaşi motiv invocat de către ceilalţi recurenţi, nefiind necesară o repetare a lor.
Nu este întemeiat nici ultimul motiv de recurs întrucât, aşa cum s-a arătat, Decizia instanţei de apel este motivată temeinic, logic, cu argumente coerente şi fără motive străine de natura pricinii aşa cum, nefondat, susţine recurenta. Soluţia de admitere a apelului reclamantei şi trimitere a cauzei spre rejudecare este întemeiată în drept pe prevederile art. 297 C. proc. civ. şi este corect motivată pe neanalizarea de către instanţa de fond a unui motiv de nulitate invocat relativ la vânzarea lucrului altuia.
Faţă de cele arătate Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursurile declarate în cauză ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii SCM A.T. Bucureşti şi SC B.I.L. SRL Bucureşti, de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI şi de pârâta SC E. SRL Crevedia, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 259 din 16 mai 2008, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 385/2009. Comercial → |
|---|
