ICCJ. Decizia nr. 4/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4/2009
Dosar nr. 25803/3/2004
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 6804 din 18 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la suma solicitată cu titlu de dividende aferente anului 1997.
S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta R.H.M.B.H. AUSTRIA împotriva pârâtei SC P.A. SA Otopeni şi s-a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani: 6.635 lei – dividende cuvenite pe anul 1999; 1.619.608 lei – daune moratorii pentru suma de 9 miliarde ROL; 100.000 dolari SUA – avans acordat pentru majorarea capitalului social; 40750 dolari SUA – dobânda la această sumă; 165.000 dolari SUA – avans acordat pentru livrare de petrol şi 69.300 dolari SUA dobândă la această sumă.
Cererea privind acordarea dividendelor pe anul 1997 a fost respinsă ca prescrisă, iar pârâta a fost obligată la 32459,17 RON cheltuieli de judecată.
Prin cererea adresată instanţei, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 18.913.356.512 lei, reprezentând 5.628.991.863 lei - dividende aferente anilor financiari 1997 şi 1999, rectualizată cu indicele preţurilor de consum; 13.284.364.649 lei – daune moratorii ca urmare a achitării cu întârziere de către pârâtă a sumei de 9.000.000.000 lei; 128.500 dolari SUA din care 100.000 dolari SUA avans pentru aportul la capitalul social al pârâtei şi 28.500 dolari SUA dobânzi legale până în august 2004; 214.500 dolari SUA – din care 165.000 dolari SUA avans pentru livrare de petrol şi dobândă 49.500 dolari SUA.
La data de 21 octombrie 2005, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumelor totale de 360.000 dolari SUA şi 2.135.164,23 ROL, reprezentând: 633.266,05 RON – dividende pe anul 1997 reactualizate conform indicelui preţurilor de consum pe perioada aprilie 1998 – septembrie 2005; 7388,6 RON dividende pe anul 1997 reactualizate pe aceeaşi perioadă; 1.494.508,58 RON – daune moratorii, 3.500 dolari SUA plus dobânda de 6% la acest debit pe perioada 17 noiembrie 1999 – 17 octombrie 2005; 165.000 dolari SUA – avans pentru petrol; 60.225 dolari SUA dobânda de 6% la acest debit pe perioada 2 septembrie 1999 – 2 octombrie 2005.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ce priveşte suma solicitată cu titlu de dividende pentru anul 1997, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceste dividende.
Ulterior, prin completarea la întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de fond a compensaţiei legale, considerând că debitele sunt stinse în totalitate.
Prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2006, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în legătură cu cererea de plată a dividendelor cuvenite pentru exerciţiul financiar al anului 1997.
În considerentele sentinţei, instanţa fondului a reţinut – cu privire la dividende – că reclamanta a devenit acţionar al pârâtei ca urmare a convenţiei de cesiune a contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 30/1997 şi respectiv a actului adiţional nr. 2 din 22 octombrie 1998, obligându-se să investească în societate o sumă minimă de 1.830.664 dolari SUA, în perioada 1998 – 2001.
Deşi prin actul adiţional nr. 2/1998 nu cuprinde nici o menţiune cu privire la cesionarea dividendelor neîncasate de cedent s-a reţinut că, pârâta a recunoscut expres că datorează suma de 1.222.521.326 ROL cu titlu de dividende pe anul 1997 prin adresa nr. 2071 din septembrie 2001, recunoaştere ce s-a făcut însă după împlinirea termenului de prescripţie.
S-a avut în vedere că dividendele solicitate pentru anul financiar 1999 au fost recunoscute prin aceeaşi adresă ca fiind datorate, motiv pentru care au fost acordate, suma fiind reactualizată până la 31 iulie 2006.
S-a reţinut că potrivit contractului de cesiune de creanţă încheiat la 20 noiembrie 2000, SC O.R. SRL a cesionat reclamantei pentru un preţ de 9 miliarde lei, creanţele împotriva pârâtei, rezultate din alte trei contracte de cesiune încheiate între SC P. SA (cedent) şi SC O.R. SRL (cesionar), iar prin adresa nr. 735 din 20 iunie 2005 pârâta a confirmat că are o datorie de 9 miliarde ROL ce nu a fost achitată datorită unor dificultăţi financiare.
De asemenea, la data de 15 iulie 2002, pârâta a recunoscut că a efectuat o plată parţială pentru ca ulterior, să recunoască existenţa datoriei.
Instanţa a avut în vedere şi raportul de expertiză din care a rezultat că valoarea totală a penalităţilor este de 1.619.608 RON până în septembrie 2006.
De asemenea, cu privire la sumele de 100.000 dolari SUA şi 165.000 dolari SUA, recunoscute prin aceeaşi adresă nr. 2071 din 5 septembrie 2005 s-a reţinut că pârâta nu a probat achiziţionarea de petrol, majorarea capitalului său şi nici restituirea sumelor, neputându-se lua în considerare compensarea invocată.
Apelul formulat de reclamantă a fost admis ca fondat prin Decizia nr. 93 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a schimbat sentinţa în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la dividendele aferente anului 1997 .
Prin aceeaşi decizie a fost admis capătul de cerere aşa cum a fost precizat şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 686.274,57 lei reprezentând dividende datorate pentru anul financiar 1997, actualizate potrivit indicelui de inflaţie, până la data de 31 iulie 2006, precum şi la plata dobânzii legale calculată la această sumă de la data introducerii acţiunii 31 august 2004 şi până la pronunţarea apelului 3 martie 2004.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.
În considerentele deciziei, instanţa apelului a reţinut că prima instanţă a respectat prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea fiind motivată corespunzător cerinţelor pct. 5 şi cuprinzând argumentele ce i-au format convingerea în adoptarea soluţiei.
S-a considerat că este nefondată susţinerea pârâtei, în sensul căreia nu s-ar fi analizat toate apărările invocate întrucât, judecătorul nu are obligaţia de răspunde tuturor argumentelor şi susţinerilor invocate de părţi în dovedirea şi respectiv, combaterea fiecărui petit, putând a le analiza grupat.
De asemenea, s-a considerat că existenţa contractelor de cesiune de creanţă nu poate fi contestată, în contextul în care pârâta a recunoscut creanţa reclamantei în diverse ocazii, enunţând adresele în acest sens.
În ce priveşte prescripţia creanţei de 9 miliarde lei şi a penalităţilor aferente s-a apreciat că termenul general de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterile pârâtei din 5 septembrie 2001 şi 20 iunie 2002, înăuntrul termenului de prescripţie.
S-a considerat că, chiar dacă instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod expres cu privire la această excepţie, din analiza considerentelor sentinţei rezultă că instanţa a respins implicit această excepţie, dată fiind recunoaşterea debitoarei care a întrerupt cursul acesteia.
Referitor la penalităţile aferente debitului s-a apreciat că nu au caracterul unor prestaţii succesive, chiar dacă debitul principal a fost plătit în 3 tranşe, întrucât eşalonarea s-a făcut în mod unilateral de pârâtă.
Cu privire la apelul reclamantei, instanţa a reţinut că este fondat în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a dividendelor aferente anului 1997.
Astfel, s-a avut în vedere că dividendele pentru anul 1997 au fost aprobate şi repartizate prin Hotărârea AGA nr. 1 din 21 martie 1998 au fost recunoscute ca declarate de către reclamantă la 5 aprilie 2000, prin procesul verbal nr. 1 al AGOA din cadrul SC R.F. SA, în care s-a consemnat că directorul economic al societăţii a făcut precizarea: „dividendele sunt înregistrate în contabilitate a o datorie a societăţii faţă de acţionar…".
De asemenea, instanţa a reţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt de mai multe ori prin recunoaşteri succesive de debitoarei, făcute înăuntrul termenului de prescripţie motiv pentru care, în raport de ultima întrerupere, 5 septembrie 2001 de la care a început că curgă un nou termen de prescripţie şi data formulării acţiunii, 5 septembrie 2004, excepţia prescripţiei este neîntemeiată.
Împotriva deciziei, pârâta SC P.A. SA a declarat recurs prin care a invocat următoarele critici:
- Minuta deciziei atacate conţine dispoziţii contrare, precum şi modificări/adăugiri ce au fost semnate de un singur judecător, neînţelegându-se voinţa instanţei de apel cu privire la data până la care se calculează dividendele.
- Instanţa apelului a stabilit în mod eronat faptul că excepţia prescripţiei dreptului de a solicita penalităţile aferente creanţei de 9 miliarde lei, asupra căreia judecătorul fondului nu s-a pronunţat, poate fi soluţionată direct în apel, încălcând principiul dublului grad de jurisdicţie.
Recurenta consideră că, în mod eronat s-a reţinut de către instanţa apelului, respingerea implicită a excepţiei prescripţiei, în condiţiile în care, nici măcar nu s-a menţionat faptul că ar fi invocată o astfel de excepţie cu privire la dreptul reclamantei de a pretinde penalităţi pentru perioada 20 noiembrie 2000 – 1 septembrie 2001.
De asemenea, se susţine că s-a procedat greşit prin netrimiterea cauzei spre rejudecare faţă de caracterul devolutiv al apelului, iar respingerea acesteia în apel este nelegală.
- Ambele instanţe nu au ţinut cont de prevederile imperative ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în sensul cărora, totalul penalităţilor pentru întârziere nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
- Instanţa a respins în mod greşit excepţia compensării legale între creanţele solicitate de reclamantă şi datoriile pe care aceasta le avea faţă de pârâtă în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 30 din 13 ianuarie 1997.
- S-a considerat în mod greşit că suma de 265.000 dolari SUA nu reprezintă o investiţie făcută în baza programului investiţional stabilit prin actul adiţional nr. 2 la contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 30 din 13 ianuarie 1997, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) lit. g) din OG nr. 25/2002 modificat prin OG nr. 40/2003.
În ce priveşte soluţia dată de apelului formulat de reclamanta-recurentă susţine următoarele:
Instanţa de apel nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei pentru a solicita dividendele aferente anului 1997.
- Excepţia prescripţiei dreptului de a solicita plata dividendelor aferente anului 1997 a fost soluţionată în mod greşit, fiind eronată reţinerea instanţei în sensul căreia, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin consemnările din procesul-verbal al sentinţei A.G.A. din 5 aprilie 2000.
Se arată că, termenul de prescripţie a început să curgă de la 21 martie 1998, momentul adoptării hotărârii A.G.A., iar pretinsa recunoaştere nu a provenit din partea societăţii, ci de la unul din directori care nu avea nici măcar calitatea de membru al consiliului de administraţie .
De asemenea, se susţine că recunoaşterea dreptului la dividende a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie, prin adresa nr. 2071 din 5 septembrie 2001 nemaiputându-se vorbi despre o întrerupere a acestui termen.
Cum, dreptul la plata dividendelor pe anul 1997 s-a prescris, recurenta consideră că s-au prescris inclusiv dobânzile calculate la acestea.
Intimata a depus întâmpinare la 7 ianuarie 2009 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în raport de criticile aduse de recurentă deciziei atacate.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Astfel dispozitivul (minuta) hotărârii a fost întocmit în concordanţă cu prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., fiind semnat de toţi membrii completului de judecată, iar rectificările aduse în cuprinsul acestuia s-au efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 265 C. proc. civ., în sensul că ele cuprind semnătura judecătorului care l-a întocmit.
În atare situaţie, critica recurentei ce vizează aceste aspecte este nefondată.
2. Nici critica privind pretinsa soluţionare, direct în apel, a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita penalităţile aferente debitului de 9 miliarde lei nu poate fi primită întrucât, aşa cum corect a reţinut şi instanţa apelului întrucât din considerentele sentinţei rezultă că această excepţie a fost analizată, fiind înlăturată, în contextul în care s-a reţinut întreruperea cursului prescripţiei şi dispunându-se obligarea pârâtei la plata acestora.
3. Pe fondul acestui petit ambele instanţe au reţinut corect întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterile datoriei, care au avut loc înăuntrul termenului (20 iunie 2002 şi 5 septembrie 2001) dând eficienţă prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Cum pârâta a recunoscut debitul principal este firesc ca penalităţile ce constituie un accesoriu al acestora să urmeze aceeaşi soartă, nefiind vorba în cauză de prestaţii succesive numai pentru că partea a înţeles să procedeze, în mod unilateral, la plata eşalonată de debitului principal.
4. În ce priveşte susţinerea recurentei ce se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 se constată că nu sunt incidente în cauză, în contextul în care actul normativ este ulterior convenţiei părţilor, instanţa dând eficienţă principiului neretroactivităţii legii, al inaplicabilităţii raporturilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare.
5. Referitor la pretinsa neexecutare a contractului de cesiune şi la reţinerile instanţei de apel cu privire la destinaţia sumei de 265.000 dolari SUA, Înalta Curte consideră că, în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu pot face obiectul controlului judiciar întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate, ce ţin de temeinicia deciziei atacate.
6. Cu privire la criticile ce ţin de soluţionarea excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare şi anume excepţia prescripţiei dreptului de a se solicita plata dividendelor aferente anului 1997 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a solicita aceleaşi dividende se constată că sunt fondate pentru următoarele argumente:
Instanţa fondului a pus în discuţia părţilor cele două excepţii la termenul din 13 ianuarie 2006, consemnându-se în încheierea de şedinţă că se respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active, privind acordarea dividendelor pe 1997, dat fiind că aspectele invocate privesc fondul cauzei.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru acordarea aceloraşi dividende a fost unită cu fondul, considerându-se necesar a se administra probe pe fondul cauzei, iar prin sentinţă, instanţa fondului s-a pronunţat în sensul admiterii cu consecinţa respingerii acestui petit ca fiind prescris.
În contextul în care instanţa apelului a considerat că această excepţie este nefondată, pronunţându-se ea însăşi asupra fondului petitului prin care s-au solicitat dividendele aferente anului 1997, în sensul acordării lor, a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Astfel, potrivit prevederilor menţionate, „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
În atare situaţie, instanţa apelului trebuia să procedeze la desfiinţarea în parte a sentinţei şi să trimită cauza la fond pentru judecarea petitului tocmai pentru a se da eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie, neavând posibilitatea de a evoca ea însăşi fondul.
De asemenea se constată că prin modul în care instanţele au abordat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în ce priveşte cererea de acordare a dividendelor aferente anului 1997, s-au încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestor prevederi, instanţele sunt datoare ca, mai întâi, să se pronunţe asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea fondului pricinii.
Or, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în privinţa petitului menţionat este o excepţie de fond care, dacă s-ar aprecia ca fiind justificată, ar face imposibilă cercetarea fondului petitului.
Nu pot fi primite argumentele instanţelor anterioare cu privire la faptul că partea ar fi invocat această chestiune ca pe o apărare de fond întrucât nu ţine de natura excepţiei. În cazul în care instanţele ar fi considerat că se impune administrarea de probatorii ar fi avut posibilitatea să unească excepţia cu fondul cauzei şi să se pronunţe în raport de ceea ce rezulta din probe.
Neprocedând astfel hotărârile sub acest aspect apar ca fiind nelegale, fiind incidente prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte va admite ca fondat recursul pârâtei, urmând ca Decizia să fie modificată în parte, în sensul desfiinţării în parte a sentinţei şi trimiterii cauzei pentru soluţionarea pe fond a petitului privind obligarea la dividendele aferente anului 1997 şi pentru a se pronunţa asupra excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Urmează ca instanţa să menţină restul dispoziţiilor deciziei cu privire la respingerea apelului declarat de apelanta-pârâtă SC P.A. SA şi a restului dispoziţiilor sentinţei privind admiterea, în parte, a acţiunii reclamantei SC R.H.M.B.H. şi obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: 6.635 lei dividende pentru anul 1999; 1.619.608 lei daune moratorii pentru suma de 9 miliarde ROL; 100.000 dolari SUA avans acordat pentru majorarea capitalului social; 40750 dolari SUA dobânda la această sumă; 165.000 dolari SUA avans acordat pentru livrare petrol şi 69.300 dolari SUA dobândă la această sumă.
Dat fiind că prima instanţă urmează să soluţioneze capătul de cerere ce vizează acordarea dividendelor pe anul 1999 se va pronunţa şi asupra excepţiei din întâmpinare ce vizează acest aspect, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC P.A. SA Otopeni împotriva deciziei nr. 93 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în parte, în sensul că desfiinţează sentinţa comercială nr. 6804 din 18 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în parte, şi trimite cauza pentru soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind obligarea la dividendele pe anul 1997 şi pentru a se pronunţa asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 387/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 40/2009. Comercial → |
|---|
