ICCJ. Decizia nr. 405/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 405/2009
Dosar nr. 2400/2/2007
Şedinţa publică din 11 februarie 2009
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că:
Prin sentinţa comercială nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 167 din 27 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. în Dosarul nr. 221/2005 formulată de SC N.P. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu cu G.Ş.A.M.C.M. „S.H.".
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa arbitrală nr. 167 din 27 septembrie 2006, Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a admis cererea formulată de G.Ş.A.M.C.M S.H. in contradictoriu cu SC N.P.I. SRL, a constatat rezilierea contractului închiriere din 1 noiembrie 2000 încheiat între părţi începând cu 15 iunie 2005 şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiile ce au făcut obiectul contractului de închiriere.
Acţiunea în anulare formulată împotriva acestei sentinţe a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 364 literele a), b), e), f), g) şi i) C. proc. civ., ca şi pe dispoziţiile art. 365 alin. (3) şi art. 366 C. proc. civ., Curtea de apel găsind toate criticile nefondate.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta care a invocat prevederile art. 304 pct. 6,7 şi 9 C. proc. civ. Recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, raporturile dintre părţi fiind guvernate de legea civilă, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, iar considerentele nu justifică soluţia pronunţată.
Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti, în soluţionarea acţiunii în anulare formulată împotriva sentinţei arbitrale a apreciat că susţinerile despre existenta unui pact comisoriu de gradul IV este nefundamentată, atât prin prisma prevederilor art. 7.3 din contractul încheiat de părţi, cât şi prin raportare la dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., norma pretins încălcată neavând statut de dispoziţie legală imperativă. Mai mult decât atât nu s-ar putea reţine faptul că între părţi n-ar exista un contract de închiriere, câtă vreme dispoziţiile art. 1437 C. civ., care reprezintă norma legală ce consacră instituţia tacitei relocaţiune, au in vedere chiar ipoteza în care părţile se găsesc la expirarea termenului contractual.
Aşadar, Curtea găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de fond ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta vrea să aducă în discuţie greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa arbitrală, ceea ce nu poate face obiect al controlului de nelegalitate în calea de atac folosită.
De altfel, această recurentă nici nu indică explicit care ar fi textele ce ar cădea sub incidenţa motivului de recurs arătat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se întemeiază.
In ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel a considerat că nu poate fi reţinută lipsa unei clauze compromisorii întrucât dispoziţiile art. 15 din contractul încheiat de părţi atrag competenta tribunalului arbitral pentru orice litigii decurgând din executarea contractului, sub acest aspect fiind lipsită de relevanţă ajungerea la termen a contractului atât timp cât se invocă nerespectarea unei obligaţii care îi revenea recurentei cât timp contractul a fost în curs. Dealtfel, critica adusă nici nu poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 6 deoarece instanţa de anulare s-a pronunţat în limitele acţiunii în anulare şi nu „a acordat" practic nimic. S-ar fi putut aduce eventuale critici numai dacă se admitea acţiunea în anulare, se anula sentinţa arbitrală şi se pronunţa o nouă soluţie pe fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă.
Analizând Decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat de către recurentă mai mult formal, în realitate el nici nu a fost dezvoltat.
Pentru argumentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinţei comerciale nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinţei comerciale nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 41/2009. Comercial → |
|---|
