ICCJ. Decizia nr. 461/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 461/2009
Dosar nr. 22320/3/2006
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC C. SA a solicitat obligarea pârâtei SC V.G.B.I. SA la plata sumei de 1895483,08 lei cu titlu de preţ şi a sumei de 512917,72 lei cu titlu de penalităţi contractuale pentru întârzierea plăţii preţului.
Prin sentinţa comercială nr. 4096 din 26 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge cererea formulată de reclamanta SC C. SA, cu sediul în Oneşti, judeţul Bacău, prin lichidator judiciar F.C. SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 2, în contradictoriu cu pârâta SC V.G.B.I. SA, cu sediul în Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâta a livrat reclamantei 40 vagoane cisternă, preţul produselor încărcate în acestea fiind facturat sub nr. 4022502 din 14 octombrie 2003, respectiv 1915483,5 lei. Deoarece factura nu a fost plătită, părţile au încheiat contractul nr. 22 din 15 februarie 2005 prin care reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei marfă în valoare de 1895483,08 lei, obligaţie pe care a îndeplinit-o. Pentru plata preţului s-a întocmit factura nr. 4840772 din 7 februarie 2005. Înţelegerea părţilor a fost, ca prin această livrare reclamanta să achite obligaţia ce o avea faţă de pârâtă.
Concluzia rezultă din conţinutul art. 10 din contractul nr. 22: „Contravaloarea produsului contractat se va achita prin compensare cu datoria pe care SC C. SA o are către SC V.G.B.I. SA Bucureşti." Ea este consolidată de valoarea extrem de apropiată a contractului de cuantumul preţului neplătit la acea dată de către SC C. SA şi de pasivitatea pârâtei în a cere preţul mărfii vândute de ea.
Deşi data contractului este ulterioară datei facturii invocate de către reclamantă, concluzia că livrarea s-a făcut în temeiul acelui contract reiese din menţiunile de pe factură şi din contract conform cărora la baza ambelor a stat comanda pârâtei cu nr. 3 din 4 februarie 2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 590 din 30 noiembrie 2007, respinge excepţia tardivităţii apelului ca nefondată, invocată de intimată, admite apelul declarat de apelanta SC C. SA cu sediul în Oneşti, împotriva sentinţei comerciale nr. 4096 din 26 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, schimbă în tot sentinţa atacată, în sensul că, pe fond, admite acţiunea şi obligă pârâta la plata sumei de 2.408.400,79 lei, din care 1.895.483,08 lei cu titlu de contravaloare marfă şi 512.917,72 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 1 iunie 2006. Respinge cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă a invocat compensarea creanţei fără să formuleze o cerere reconvenţională în acest sens, compensarea invocată având valoarea unei pretenţii proprii solicitată faţă de reclamantă.
Totodată, Curtea reţine că dispoziţia art. 10 din contractul părţilor este generală dispunându-se că marfa este livrată în compensare, astfel încât nu se poate vorbi de o înţelegere a părţilor privind compensarea creanţelor reciproce invocată în cauză şi nici nu s-a făcut dovada respectării dispoziţiilor HG nr. 685/1999, cu privire la îndeplinirea formalităţilor de compensare.
Prin cererea de recurs formulată, pârâta SC V.G.B.I. SA Bucureşti a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat termenul în care se putea declara apel potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 284 C. proc. civ.
Constatarea instanţei de apel nu corespunde probelor şi înscrisurilor existente în dosarul cauzei.
Se susţine în continuare că reclamanta a luat cunoştinţă de sentinţa atacată la data de 11 aprilie 2007 miercuri zi lucrătoare (din acel moment, şi ţinând cont de dispoziţiile art. 101 C. proc. civ., într-un termen de 15 zile, reclamanta-apelantă trebuia să formuleze cererea de apel), termenul de declarare a căii de atac împlinindu-se la data de 27 aprilie 2007 vineri zi lucrătoare şi nu 28 ianuarie 2007, cum din eroare a considerat instanţa de apel.
Instanţa de fond în mod legal a reţinut că părţile de comun acord au hotărât compensarea datoriilor reciproce, această compensare operând în temeiul voinţei comune a părţilor, conform art. 10 din contractul nr. 22 din 15 februarie 2005 potrivit căruia „Contravaloarea produsului contractat se va achita prin compensare cu datoria pe care SC C. SA Oneşti o are către SC V.G.B.I. SA Bucureşti", efectele compensaţiei producându-se în momentul încheierii acordului de voinţă al părţilor şi la termenul stabilit prin contractul mai sus precizat.
De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 „Lichidatorul avea obligaţia de a trimite fiecărui creditor o notificare în care va preciza termenul limită pentru înregistrarea creanţelor împotriva debitorului", obligaţie ce nu a fost îndeplinită de lichidatorul judiciar al SC C. SA F.C. S.P.P.I., astfel că recurenta a fost lipsită de dreptul de a se înscrie pe tabelul preliminar de creanţă, respectiv tabelul definitiv.
Temeiul de drept indicat de recurentă îl constituie art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata nu a depus întâmpinare în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. şi nu au fost depuse înscrisuri în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte analizând Decizia recurată în raport de motivele invocate de recurentă, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită nici una din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Referitor la excepţia tardivităţii apelului declarat, aceasta este nefondată, întrucât sentinţa de fond i-a fost comunicată reclamantei la data de 11 aprilie 2007, astfel încât raportat la dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., termenul de declarare a căii de atac s-a împlinit la data de 28 ianuarie 2007, dată care a fost într-o zi liberă. De asemenea, data de 30 aprilie 2007 şi respectiv 1 mai 2007 au fost declarate zile libere prin Hotărâre de Guvern, astfel încât prima zi lucrătoare a fost data de 2 mai 2007, data expedierii prin poştă a căii de atac, conform înscrisului de la fila 3 din dosar.
Prima critică a recurentei nu poate fi primită, întrucât din conţinutul hotărârii recurate nu rezultă că instanţa s-a substituit părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut.
În lipsa unei cereri reconvenţionale prin care să se solicite de către intimată compensarea cu creanţa proprie şi faţă de situaţia apelantei-reclamante care este declarată în faliment prin încheierea din 22 noiembrie 2005 (filele 25-34 din dosar), tribunalul nu poate proceda la compensarea creanţelor reciproce ale părţilor, ci în ipoteza formulării unei cereri reconvenţionale ar fi trebuit să procedeze la disjungerea acesteia şi suspendarea judecăţii faţă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului de faliment, cele două cereri neputând a fi soluţionate concomitent în virtutea principiului „specialia generalibus derogant."
În ceea ce priveşte critica finală, în sensul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normei de drept material ce a fost nesocotită.
Privitor la reiterarea situaţiei de fapt, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC V.G.B.I. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 590 din 30 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC V.G.B.I. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 590 din 30 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 463/2009. Comercial → |
|---|
