ICCJ. Decizia nr. 473/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 473/2009
Dosar nr. 8513/30/2007
Şedinţa publică din 17 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 19 noiembrie 2007 reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pârâta SC V. SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1159/2000 încheiat între Primăria Mun. Timişoara şi pârâtă, evacuarea necondiţionată a acesteia din spaţiul cu alta destinaţie decât cea de locuinţă situat în Timişoara, înscris în C.F. 1548 nr. top. 6825 - 6826, obligarea pârâtei la plata debitului de 42.862 lei reprezentând diferenţă chirie calculată conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 în sumă de 6.879 lei, majorări de întârziere în sumă de 35.570 lei pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007 şi penalităţi de întârziere de 413 lei datorate pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată.
In motivare se arată că, potrivit clauzelor contractului de închiriere nr. 1159/2000 cuprinse la art. 4 alin. (2), chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin H.C.L. nr. 42/2000 se stabileşte că „ începând cu data de 01 ianuarie 2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanţii, referindu-se atât la rata inflaţiei cât şi la alţi factori care impun cerinţe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piaţa internă şi externă, zonă de interes, destinaţia pentru care bunul respectiv a fost închiriat.
In drept, reclamanţii invocă prevederile art. 969 - 970, art. 1020-1021 C. civ. şi ale OG nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală iar pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă, respectiv 01 ianuarie 2005 şi până la stingerea sumei datorate iar penalităţile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună şi/sau fracţiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenţei, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005. Atât penalităţile cât şi dobânzile au fost calculate raportat la diferenţa de chirie în cuantum de 6.879 lei din perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta invocă, în principal, excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, prin neefectuarea concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. cât şi a prescripţiei dreptului la acţiune iar pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 145/PI din 11 martie 2008, Tribunalul Timiş a respins excepţia prematuritătii introducerii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretenţiile solicitate (chirie, majorări şi penalităţi de întârziere), ca prescrisă, a respins acţiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanţii, faţă de pârâtă, la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că între părţi a intervenit contractul de închiriere nr. 1159/2000 care are înserată o clauză de actualizare a chiriei pe durata derulării lui prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, iar prin H.C.L. nr. 42/2000, începând cu data de 01 ianuarie 2001, au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă. În ceea ce o priveşte pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 la 6.879 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere. Raporturile dintre părţi au însă natură convenţională, guvernate de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale, aşa cum sunt definite de art. 21 C. proCod Fiscal, aceste venituri provin din închirieri şi nu din impozite, taxe sau alte contribuţii, neavând relevanţă faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani, iar acţiunea este prescris atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 2001- 2003, cât şi sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalităţi de întârziere aferente debitului), precum şi rezilierea contractului prin prisma aceloraşi prevederi.
Cu privire la evacuarea pârâtei din spaţiul închinat, reclamanţii nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins şi această cerere ca neîntemeiată.
S-a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii invocată de pârâtă, întrucât prin înştiinţările şi invitaţiile lansate de reclamanţi, aceasta având cunoştinţă despre debitul existent şi despre posibilitatea acţionării în instanţă, aşa încât, scopul dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. a fost atins, respectiv cel de încercare a stingerii divergenţelor pe cale amiabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei prematurităţii şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi admiterea în întregime a acţiunii formulate, ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului, reclamanţii au arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală neţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile în materie.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanţii solicită să se respingă această excepţie ca neîntemeiată, să modifice sentinţa civilă atacată, deoarece, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanţe bugetare.
În acest sens, se arată că, potrivit OG nr. 45/2003, referitoare la Finanţele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor băneşti care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuţii, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum si cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d) din actul normativ mai sus menţionat
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă creanţe bugetare, cumulate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale şi evidenţiate în detaliu în Anexa nr.1 la OG nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.
Se susţine în continuare punctul de vedere căruia, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi, ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 şi este un termen special de 5 ani.
Faţă de cele de mai sus, reclamanţii consideră că nu poate opera prescripţia dreptului de a cere plata diferenţei de chirie, întrucât termenul de prescripţie nu s-a scurs, iar dreptul apelanţilor nu este prescris.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 145/PI din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL. A obligat apelanţii la plata sumei de 5000 RON către intimata SC V. SRL, onorariu de avocat în apel.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal şi motivat reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă că, prin reluarea întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele instanţe, în mod greşit au apreciat şi admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă creanţe bugetare. În susţinerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea din apel – H.C.L.M.T. nr. 42/2000, OG nr. 45/2003 şi O.M.F. nr. 1917 din 12 decembrie 2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanţele bugetare se aplică termenul special de prescripţie de 5 ani şi nu termenul general de prescripţie de 3 ani.
Pe fondul acţiunii, recurenţii-reclamanţi, reluând cu punct şi virgulă motivele din apel sub forma criticilor în recurs, invocând aceleaşi acte normative, respectiv H.C.L.M.T. 42/2000, Legea nr. 215/2001, OG nr. 92/2003, H.C.L. 182/2001 şi respectiv art. 962 şi art. 970 C. civ., susţinând că, indiferent de atitudinea părţilor, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 1159/2000, care prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei contractuale pe perioada existenţei lor au putere de lege între părţile contractante şi că hotărârile H.C.L.M.T. sunt obligatorii pentru toate părţile ce intră sub incidenţa acestora, iar conform H.C.L. 182/2001 după 30 zile de la neplata chiriei, contractul se reziliază de drept, însă penalităţile şi majorările de întârziere datorate urmează să fie calculate până la data plăţii.
Mai susţine recurenta că, singurul moment de referinţă la care se poate raporta modificarea chiriei este data la acre aceasta a fost stabilită prin H.C.L.M.T. 42 din 28 septembrie 2000 respectiv 01 ianuarie 2001.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi a acţiunii formulate de reclamanţi.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanţe, în mod corect şi punctual, au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză, pronunţând hotărâri temeinice şi legale care nu pot fi reformate prin recursul reclamanţilor.
Critica recurenţilor precum că ambele instanţe au apreciat greşit şi au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune – raportată la termenul de 3 ani şi nu la termenul special de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, aşa cum am reţinut, în mod corect şi judicios ambele instanţe termenul de prescripţie este de 3 ani motivat de faptul că raporturile dintre părţi sunt stabilite de contractul de locaţiune reglementat de legislaţia civilă şi Decretul-lege nr. 167/1958, iar veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale – conform art. 21 C. proCod Fisca.
De asemenea, neîntemeiată este şi critica referitoare la fondul acţiunii întrucât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că aprecierile făcute de reclamanţi privind incidenţa unor norme fiscale în speţă, este eronată şi inaplicabilă în cauză, prin faptul că relaţiile contractuale între părţile în litigiu sunt guvernate de legislaţia civilă şi comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator şi pârâtă ca locatar, aşa cum îl definesc însuşi reclamanţii, iar veniturile realizate din aceste activităţi economice ale reclamanţilor nu au natura juridică a taxelor şi impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.
De altfel, aşa cum au reţinut ambele instanţe, debitorul principal fiind achitat, iar în speţă nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractuale, prin acordul părţilor, astfel că orice altă modificare făcută în sens unilateral de către locator, cu excepţia tarifului de bază al chiriei, nu poate fi opozabilă chiriaşului, raportat la art. 969 C. civ.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 126 A din 16 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 465/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 474/2009. Comercial → |
|---|
