ICCJ. Decizia nr. 520/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 520/2009
Dosar nr. 14762/3/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 aprilie 2006, reclamanta SC A.N. Bucureşti a chemat în judecată pârâta R.A.D.E.T. solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 1.905.394,84 lei majorări de întârziere pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciului de alimentare cu apă aferentă facturilor emise în perioada 8 august 2002 - 24 mai 2005; 32.872.599,90 lei reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare, aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005; 10.022.754,29 lei cu titlu de majorări de întârziere pentru neachitarea serviciului de canalizare aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2007, majorări calculate pentru perioada 13 martie 2003 - 31 decembrie 2005 precum şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea, pârâta fiind obligată la plata sumei de 388.515,31 lei, reprezentând contravaloare servicii de alimentare cu apă în perioada 21 aprilie 2003 - 22 mai 2007.
Pentru celelalte capete de cerere acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr. 211/2006 a Tribunalului Bucureşti s-a anulat H.C.G.M.B. nr. 267/2005 rămânând H.C.G.M.B. nr. 177/2005 ceea ce determină ca problema contravalorii serviciilor de canalizare să rămână în sarcina reclamantei faţă de utilizatorii direcţi şi nu faţă de R.A.D.E.T. Prin Protocolul din 25 octombrie 2000 încheiat de părţi s-a stabilit că A.N. va factura clienţilor săi serviciul de canalizare şi pentru apă caldă de consum pe baza volumelor de apă caldă de consum transmise de R.A.D.E.T.
Sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 10.022.754,29 Ron cu titlu de majorări de întârziere calculate pentru neachitarea contravalorii serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, majorările de întârziere fiind un accesoriu faţă de debitul principal, s-a respins şi acest capăt de cerere accesoriu.
În legătură cu primul capăt de cerere respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1.905.394,84 Ron, reprezentând majorări de întârziere calculate pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de alimentare cu apă aferentă facturilor emise în perioada 8 februarie 2002 -24 mai 2005 s-a constatat prescris dreptul la acţiune în sens material pentru perioada 8 februarie 2002 - 21 aprilie 2004.
Pe fondul primului capăt de cerere tribunalul a reţinut că acesta este întemeiat în parte reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 din OG nr. 32/2002 potrivit căruia persoanele fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor publice de apă şi de canalizare sunt obligate să achite contravaloarea facturilor reprezentând serviciile primite în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturii.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamanta care critică admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru toate cele 3 capete de cerere, excepţie admisă prin încheierea din 21 iunie 2006.
De asemenea apelanta consideră că prescripţia dreptului material la acţiune a fost suspendată pentru perioada 6 februarie 2006 - 20 februarie 2006, perioadă în care s-a încercat soluţionarea cauzei pe cale amiabilă conform art. 7201 C. proc. civ.
Motivul de suspendare invocat a intervenit înainte de împlinirea prescripţiei pentru toate facturile emise cu mai puţin de 6 luni înainte de împlinirea termenului respectiv.
S-a considerat de asemenea că instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind plata sumei de 32.877.599,90 lei reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferent facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, întrucât abia după aprobarea prin H.C.G.M.B. nr. 157/2005 a Regulamentului de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare a avut temei legal pentru a factura direct clienţilor serviciul de canalizare aferent apei calde menajere deservite.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 225 din 23 aprilie 2008 a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întrucât în speţă nu a intervenit o cauză de suspendare sau întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune, aceste cauze fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, invocarea procedurii prealabile nefiind o cauză de suspendare sau întrerupere a prescripţiei.
S-a mai reţinut că nu s-a făcut dovada unor plăţi parţiale în contul creanţei solicitate pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 cu efectele prevăzute de art. 17 din Decretul nr. 167/1958, context în care instanţa de fond în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune aferente perioadei 8 august 2002 - 21 aprilie 2003 conform încheierii din 21 iunie 2006.
Au fost înlăturate şi criticile privind plata serviciului de canalizare, motivat de faptul că R.A.D.E.T. datorează serviciu de canalizare doar pentru cantitatea de apă livrată de SC A.N. pentru consumul propriu nu şi pentru cantitatea de apă folosită la prepararea apei calde menajere.
Ultimul motiv de apel a vizat plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că prin concluziile scrise, reclamanta-apelantă şi-a rezervat dreptul de a le solicita printr-o acţiune separată.
Cu petiţia înregistrată la data de 13 iunie 2008 reclamanta SC A.N. a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel criticile făcând referire la aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că în mod eronat s-a considerat că perioada de conciliere prealabilă nu a fost considerată ca motiv de suspendare a cursului prescripţiei având în vedere imposibilitatea juridică de a-şi promova acţiunea.
De asemenea se susţine că în mod greşit s-a reţinut că pârâta-intimată nu a recunoscut niciodată dreptul pretins, întrucât prescripţia a fost întreruptă cu fiecare plată parţială.
Referitor la plata sumei de 32.872.599,90 Ron reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005, recurenta consideră că indiferent de destinaţia pe care a dat-o acestei ape: utilizare pentru nevoi proprii sau pentru realizarea obiectului său de activitate, era obligată să plătească şi serviciul de canalizare întrucât abia după aprobarea prin H.C.G.M.B. nr. 157/2005 a Regulamentului de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare a avut temeiul legal pentru a factura direct clienţilor săi serviciul de canalizare aferent apei calde menajere deversate.
În acest context se impune şi plata majorărilor de întârziere aferente facturilor emise pentru serviciul de canalizare în perioada 13 martie 2003 -10 august 2005.
Recursul este nefondat.
Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 constituie caz de întrerupere a prescripţiei recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.
Chiar dacă s-ar admite faptul că termenele de prescripţie încep să curgă de la datele indicate de către recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, este de observat că termenul de prescripţie este împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte cauzele de suspendare sunt expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii imperative şi de strictă interpretare ce nu pot fi extinse şi la alte situaţii, cum ar fi îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere care nu se înscrie între aceste cazuri.
Încercarea de conciliere directă nu are ca efect suspendarea cursului prescripţiei, deşi ea constituie un motiv de imposibilitate juridică a titularului dreptului la acţiune de a formula cerere de chemare în judecată, întrucât nu poate acţiona înainte de parcurgerea acestei proceduri prealabile şi de aceea a fost asimilată, uneori, în practică, situaţiei prevăzute de art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958. Or, acest text este de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că se aplică numai în cazul litigiilor ce au ca obiect pretenţii rezultând dintr-un contract de transport până la rezolvarea reclamaţiei administrative.
Cu privire la plata sumei de 32.872.599,90 Ron reprezentând contravaloarea serviciului de canalizare aferentă facturilor emise în perioada 13 martie 2003 - 10 august 2005 se reţine că indiferent dacă este o cesiune sau despre o novaţie (prin schimbarea unui subiect al raportului juridic) operaţiunea este supusă principiului de drept potrivit căruia „nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce are".
Având în vedere că în contractul comercial nr. 639/1997 se menţionează în mod expres că face obiectul contractului doar evacuarea apelor uzate din consumurile proprii ca urmare a încheierii contractului de concesiune A.N. nu putea să dobândească mai mult decât ceea ce a avut concedentul R.G.A.B.
În aceste condiţii rezultă că R.A.D.E.T. trebuie să plătească corespunzător cantităţii de apă pe care aceasta o deversează, respectiv apa folosită pentru consumul propriu, ceea ce s-a şi plătit.
Mai mult, prin Protocolul din 25 octombrie 2006 încheiat de părţi s-a precizat expres că SC A.N. SA Bucureşti este furnizorul serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare în Municipiul Bucureşti şi că facturează serviciul de canalizare şi pentru apă caldă de consum.
Faţă de cele arătate văzând art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.N. BUCUREŞTI SA împotriva deciziei comerciale nr. 225 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 517/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 523/2009. Comercial → |
|---|
