ICCJ. Decizia nr. 526/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 526/2009
Dosar nr. 693/2/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 aprilie 2006, reclamantul I.I.C. a chemat în judecată pârâta SC B.C.R. A. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 34.930 Euro echivalent în lei la data efectuării plăţii cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii reclamanta arată că în perioada 19 octombrie 2005 -21 octombrie 2005 i-a fost furat autoturismul proprietate personală marca Mercedes - BNZ 320 S CDI cu nr. de înmatriculare aflat în sector 1, furtul fiind declarat la organele de poliţie însă autorii nu au fost identificaţi.
Reclamantul mai arată că a anunţat şi societatea pârâtă unde avea asigurat autoturismul cu poliţa nr. 0179453 din 23 februarie 2005 pentru furt şi avarii, suma asigurată fiind de 34.930 Euro.
Totodată reclamantul susţine că a respectat întocmai obligaţiile asumate achitând prima de asigurare până la termenul scadent, a predat societăţii documentele şi cheile maşinii.
Pârâta a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii pe motiv că în urma producerii riscului asigurat la data de 24 octombrie 2005 conform declaraţiei olografe în intervalul 19 octombrie 2005 - 21 octombrie 2005 cu ocazia instrumentării dosarului de daună AVA/MP/9681/2005 constructorul german de autovehicule Daimler Chrysler a răspuns cu adresa din 26 aprilie 2006 că nu a fost fabricat vreun autovehicul cu această serie de saşiu astfel că nu putea fi asigurat, iar reclamantul poate pretinde doar returnarea sumei de asigurare achitată conform art. 14 din Legea nr. 136/1995.
Pârâta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a RA R.A.R. pe motiv că seria de saşiu evidenţiată în cartea de identitate şi în certificatul de înmatriculare aparţinând bunului nu este reală astfel că autovehiculul nu ar trebui supus înmatriculării în România.
RA R.A.R. prin apărările făcute a ridicat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie deoarece este un terţ faţă de raporturile de asigurare dintre părţi, considerând că în speţă nu este aplicabilă dispoziţia art. 12 din OG nr. 78/2000 modificată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 15047 din 13 decembrie 2007 a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 12 din OG nr. 78/2000 vehiculele rutiere pot fi înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea şi certificarea autenticităţii acestora.
În aceste condiţii cel care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit numai la returnarea acesteia.
Urmare apelului promovat de reclamant, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 181 din 22 aprilie 2008 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa criticată în sensul obligării intimatei SC B.C.R. A. SA la plata sumei de 34.930 Euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că bunul asigurat a fost înmatriculat în România în momentul încheierii poliţei de asigurare facultativă de răspundere civilă conform cărţii de identitate eliberată de R.A.R.
S-a mai reţinut că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 14 din Legea nr. 136/1995 întrucât acestea privesc cazurile în care după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, iar din actele dosarului rezultă că riscul asigurat s-a produs.
Cu petiţia înregistrată la data de 29 mai 2008 intimata pârâtă SC B.C.R. A. SA a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel, criticile vizând aspecte de nelegalitate.
Astfel se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii incidentale cererii principale; conform contractului de asigurare pot fi asigurate doar autovehiculele înmatriculate în România, seria de saşiu a autovehiculului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare nu a fost atribuită de fabricant vreunui astfel de bun.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
Din economia textului precitat rezultă că instanţa de apel nu poate examina decât aspectele deduse judecăţii prin petiţia de apel, celelalte aspecte rămânând definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat.
In aceste condiţii nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.
Nu pot fi reţinute nici criticile potrivit cărora conform contractului de asigurare pot fi asigurate doar autovehiculele înmatriculate în România, întrucât în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 969 C. civ., recurenta necontestând încheierea poliţei de asigurare facultativă (de tip Casco) prin care s-a obligat să suporte riscul asigurat, printre care şi furtul asigurat, intimatul achitând primele de asigurare.
Justificat instanţa de apel a reţinut că asupra valabilităţii poliţei de asigurare a fost stabilită de instanţele de judecată în mod irevocabil.
Deşi recurenta a încasat primele de asigurare până la data producerii riscului asigurat a refuzat despăgubirea autoturismului, criticile neavând nici o legătură cu poliţa de asigurare.
De altfel obligaţia de diligentă în vederea efectuării de verificări cu privire la autoturismul asigurat revenea reprezentanţilor recurentei, mai ales în condiţiile în care în cuprinsul poliţei de asigurare există menţiunea că „asigurarea se încheie cu o singură cheie la proprietarul maşinii".
Faţă de cele arătate rezultă că în speţă hotărârea pronunţată a fost dată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 astfel că
Văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B.C.R. A. SA împotriva deciziei comerciale nr. 181 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 5.950 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant I.I.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 523/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 54/2009. Comercial → |
|---|
