ICCJ. Decizia nr. 542/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 542/2009
Dosar nr. 5222/121/2007
Şedinţa publică din 20 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 iulie 2005 reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC U.A.R. SRL cu sediul în comuna Snagov să se constate că pe data de 31 mai 2005 a fost reziliat contractul de închiriere încheiat între părţi la 12 septembrie 2002 ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a chiriei asumată de pârâtă; obligarea acesteia la 40.000 Euro (sau echivalentul în lei la data plăţii) cu titlu de chirie restantă datorată în baza aceluiaşi contract pe perioada noiembrie 2002 – iunie 2005 şi la dobânda legală aferentă sumei datorate până la plata integrală a creanţei.
Tribunalul Bihor Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa comercială nr. 124/com din 30 martie 2006 a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere şi a respins ca lipsit de obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei restante pe perioada noiembrie 2002 – iunie 2005 şi a dobânzii aferente.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 122 din 17 octombrie 2006 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond pe care a desfiinţat-o în parte şi a trimis cauza la Tribunalul Bihor pentru o nouă judecată; s-au menţinut dispoziţiile privind capătul de cerere referitor la chiria restantă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că reclamanta a făcut dovada achitării taxei de timbru legal datorată fiind fără relevanţă faptul că nu a efectuat plata cu chitanţe distincte pentru fiecare capăt de cerere.
Instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind dobânzile solicitate de reclamantă fără a-i pune în vedere acesteia să indice cuantumul lor, cât timp la data stingerii obligaţiei principale prin plată dobânda putea fi cuantificată.
Cauza a fost înregistrată în fond după casare la Tribunalul Bihor Oradea sub nr. 7657/111/2006, dar prin încheierea nr. 1063/com din 26 iunie 2007 s-a dispus scoaterea de pe rol şi trimiterea spre soluţionare Tribunalului Galaţi în urma admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 2141 din 1 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa nr. 2067 din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, s-a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente chiriei pe perioada noiembrie 2002 – iunie 2005 şi s-a respins ca nefondată acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a reţinut că în raport de clauzele contractului încheiat între părţi, reclamanta nu putea denunţa unilateral contractul până la expirarea termenului închirierii, iar pe de altă parte prin achitarea debitului nu sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea rezilierii judiciare.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, prin Decizia nr. 30/A din 1 aprilie 2008 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat intervenită rezilierea contractului de închiriere perfectat între părţi având ca obiect suprafaţa de 15.000 mp situată în Oradea; a respins ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei restante pentru perioada noiembrie 2001 – iunie 2005 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a reţinut în considerentele deciziei că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contractul de închiriere privind plata chiriei de 15.000 Euro trimestrial, ceea ce atrage retragerea închirierii cu toate consecinţele ce decurg de aici, conform clauzei prevăzute de comun acord de părţi în convenţia lor.
Clauza de la capitolul IV din contract în care proprietarul nu poate rezilia contractul de închiriere prin voinţa unilaterală şi numai prin acordul părţilor se referă la o altă situaţie respectiv când intimata şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de plată la termen a chiriei datorate.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC T.C.C. SRL (fostă SC C.C.D. SRL şi respectiv SC U.A.R. SRL) cu sediul în Drobeta Turnu Severin a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea, modificarea în parte a acesteia în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
A susţinut recurenta în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că instanţa de apel la pronunţarea soluţiei a încălcat dispoziţiile art. 977 C. civ. în sensul că a interpretat greşit clauzele contractuale, iar pe unele le-a omis să le aibă în vedere.
Astfel, în cuprinsul contractului nu este prevăzut nici un „pact comisoriu" de gradul III sau IV care să permită vreuneia din părţi să considere rezolvit de drept sau desfiinţat contractul fără să fie necesară intervenţia instanţei, iar intimata-reclamantă nu putea considera reziliat contractul prin voinţa unilaterală până la expirarea termenului închirierii (49 de ani) ci numai prin acordul părţilor conform capitolului III din contractul de închiriere.
Recurenta a invocat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 970 C. civ. şi a reţinut reaua credinţă a recurentei în neplata chiriei, pe care a sancţionat-o peste limitele voinţei părţilor cu rezilierea locaţiunii fără a avea în vedere că pentru aceasta părţile au prevăzut obligarea la daune interese.
S-a omis în interpretarea clauzei care prevede că „neplata chiriei conduce la retragerea închirierii cu toate consecinţele ce decurg din aceasta", aplicarea dispoziţiilor art. 983 C. civ. în raport de care, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. întrucât nu a observat că intimata-reclamantă şi-a modificat cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi a cerut pentru prima dată rezilierea contractului invocând art. 1020 – 1021 şi a transformat astfel acţiunea în constatare în acţiune în realizare.
În motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susţinut că Decizia instanţei de apel nu este motivată întrucât nu cuprinde argumentele avute în vedere de instanţă în considerarea cărora s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond, iar motivarea se referă la acţiunea în reziliere a contractului încheiat între părţi şi nu la acţiunea în constatare a pretinsului pact comisoriu invocat de intimată.
Instanţa de apel îşi motivează hotărârea de reziliere a contractului cu argumente străine de natura pricinii în sensul că recurenta doreşte să încheie cu intimata un nou contract care să-i permită demararea şi finalizarea proiectului imobiliar pe care intenţionează să-l realizeze în Oradea.
Recursul pârâtei nu este fondat pentru următoarele considerente.
Prin contractele încheiate părţile pot să prevadă clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor care poartă denumirea de „pacte comisorii".
Acestea sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii sau rezilierii contractelor.
În speţă, prin contractul de închiriere încheiat la 12 septembrie 2002 reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a închiriat pârâtei SC U.A.R.SRL (în prezent SC T.C.C. SRL) terenul în suprafaţă de 15.000 mp pentru a fi utilizat de societate în vederea construirii unui magazin tip supermarket, pentru care s-a stabilit o chirie de 15.000 Euro pe an, care va fi plătită trimestrial în lei la cursul zilei.
În convenţia lor au fost inserate două clauze de desfiinţare a contractului, respectiv cea de la capitolul III prin care au stabilit că „neplata chiriei conduce la retragerea închirierii cu toate consecinţele ce decurg din aceasta" şi cea de la capitolul IV conform căreia „până la terminarea derulării contractului, proprietarul nu va putea rezilia contractul prin voinţa sa unilaterală, numai prin acordul părţilor".
Referitor la clauza prevăzută la capitolul III din contract, chiar dacă părţile nu au folosit termeni juridici, „retragerea închirierii" în caz de neplată a chiriei, poate fi asimilată noţiunii de reziliere a contractului, iar clauza constituie un pact comisoriu de gradul III.
Reclamanta constatând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei conform clauzei prevăzute de comun acord, împrejurare necontestată de pârâtă, s-a adresat instanţei de judecată care în mod judicios a constatat că în cauză operează acest „pact comisoriu".
Aşa fiind nu se poate reţine susţinerea recurentei că această prevedere contractuală este îndoielnică şi trebuie interpretată în favoarea sa conform art. 983 C. civ.
Rezultă deci că „pactul comisoriu" reprezintă voinţa părţilor şi căreia conform dispoziţiilor art. 969 C. civ. nu i se poate da o altă interpretare şi nu suntem în prezenţa unei rezilieri unilaterale a contractului conform clauzei stipulată de părţi la Capitolul IV, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
Critica recurentei privind încălcarea dispoziţiei art. 294 C. proc. civ. în sensul că intimata şi-a modificat acţiunea la instanţa de apel nu este întemeiată, deoarece aceasta a solicitat să se constate rezilierea contractului de închiriere aşa cum a cerut iniţial în acţiune, iar faptul că a indicat şi un alt text de lege în această fază procesuală nu echivalează cu o modificare de acţiune.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat deoarece chiar dacă instanţa de apel nu a reţinut în motivarea deciziei noţiunea de „pact comisoriu", a constatat că în cauză operează clauza din contractul de închiriere care prevede „retragerea închirierii cu toate consecinţele ce decurg de aici", clauză ce este asimilată „pactului comisoriu" de gradul III.
Susţinerea recurentei că Decizia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi reţinută, deoarece aceasta se referă la argumentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de reziliere a contractului de închiriere.
Pentru considerentele reţinute urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă ca nefondat recursul pârâtei.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.C.C. SRL DROBETA TURNU SEVERIN împotriva deciziei nr. 30 A din 1 aprilie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială maritimă şi fluvială.
Obligă recurenta SC T.C.C. SRL DROBETA TURNU SEVERIN la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITA CU ROMA GRECO-CATOLICĂ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 522/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 543/2009. Comercial → |
|---|
