ICCJ. Decizia nr. 582/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 582/2009
Dosar nr. 694/111/2006
Şedinţa publică din 24 februarie 2009
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1171/COM, pronunţată la data de 14 septembrie 2007, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii T.D.R.F. şi T.T., în contradictoriu cu SC I.D. & C. SA Voluntari şi Oficiul de cadastru şi Publicitate Bihor, astfel cum a fost completată, cu consecinţa obligării societăţii pârâte să predea reclamanţilor construcţia tip VALETTA, edificată pe lotul EB 66, înscrisă în C.F. nr. 5667 Oradea, cu număr de top 5538 şi să plătească acestora suma de 17,1 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a dispus radierea menţiunii efectuate în favoarea societăţii pârâte, înscrisă în C.F. nr. 5667 număr top 5538 de sub B 4, în baza Încheierii nr. 3052/2006 şi a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 1.000 Ron/zi întârziere şi a penalităţilor de întârziere în executare pe perioada 12 decembrie 2005 – 25 ianuarie 2006 şi în continuare câte 350,96 Ron/zi, începând cu data pronunţării hotărârii, până la data predării locuinţei.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin exercitarea dreptului de preferinţă şi achitarea diferenţei de preţ reclamanţii au dobândit calitatea de beneficiari ai contractului de execuţie; că, în lipsa clauzei penale, nu se justifică cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, iar cererea de obligare a acestei pârâte la plata daunelor cominatorii este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 5802 C. proc. civ., având în vedere, deopotrivă, şi dispoziţiile art. 5803 alin. (2) C. proc. civ.
Apelurile formulate de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului şi de pârâta SC I.D. & C. SA împotriva Încheierii din data de 4 septembrie 2007 şi împotriva aceleiaşi sentinţe au fost respinse, ca nefondate, de Secţia comercială a Curţii de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 112, pronunţată la data de 3 iunie 2008.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în ce priveşte apelul reclamanţilor, că obligarea pârâtei să predea construcţia în litigiu nu este de natură a nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, în sensul dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., astfel că obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii nu se justifică; că obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în executare este lipsită de temei, în condiţiile în care clauza contractuală invocată este subînţeleasă exclusiv în sarcina beneficiarului M.T.S. L.G., în a cărui poziţie, în mod evident, reclamanţii nu înţeleg să se substituie, refuzând să preia şi obligaţiile acestuia privind penalităţile pentru întârzierea plăţii preţului, iar cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în sensul că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei, cu titlu de cumpărare - deşi formulată şi în primă instanţă prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă în mod lapidar – nu putea fi analizată, indiferent dacă a fost sau nu timbrată, dat fiind caracterul său subsidiar, menţinut şi în apel, în măsura în care instanţa se pronunţă favorabil cu privire la varianta principală a cererii.
Cu referire la apelul pârâtei, instanţa de apel a considerat că, deşi completarea de acţiune, depusă de reclamanţi la termenul de judecată din data de 8 mai 2007, s-a făcut cu ignorarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la judecata sa separată, potrivit dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., în măsura în care la termenul următor însăşi pârâta a formulat cererea reconvenţională, care a fost primită chiar în condiţiile în care s-a formulat opoziţie la aceasta, cauza fiind din nou amânată, dată fiind legătura strânsă, care, în mod necontestat, există între cereri, conexarea acesteia s-ar fi impus, nu mai există temei în apel pentru sancţionarea judecăţii împreună a celor două cereri; că prin modalitatea în care instanţa a soluţionat excepţia tardivităţii cererii completatoare a acţiunii principale, ca şi cea în care a soluţionat aceeaşi excepţie cu referire la cererea reconvenţională, nu a produs nicio vătămare părţilor şi nu a fost afectată legalitatea hotărârii; că soluţia respingerii cererii de suspendare a judecăţii, formulată de pârâtă în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este legală, întrucât o atare măsură reprezintă o posibilitate şi nu o obligaţie pentru instanţă; că, prin trimiterea dosarului instanţei competente în vederea soluţionării apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra apelului; că, pe fond, dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate nu trebuia oricum să revină executantului lucrării, ci, în lipsa unor clauze explicite în acest sens în contractul de execuţie şi potrivit înţelesului ce rezultă din ansamblul prevederilor acestuia şi actelor adiacente în speţă, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare al terenului, utilizatorilor, respectiv reclamanţilor, obligarea pârâtei să predea construcţia acestora este justificată; că, în lipsa unei cereri reconvenţionale privind pretenţiile băneşti ale pârâtei, instanţa nu avea a se preocupa de aspectele pecuniare ale relaţiilor dintre părţi, iar radierea menţiunii privind dreptul de proprietate al pârâtei este posibilă, justificată şi admisibilă, faţă de hotărârea prin care înscrierea este declarată nevalabilă, atât în baza Decretului-lege nr. 115/1938, cât şi a art. 34 şi a art. 36 din Legea nr. 7/1995, republicată, ce conţin sub acest aspect reglementări similare.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs, atât apelanţii reclamanţi, cât şi apelanta pârâtă.
Recurenţii reclamanţi au invocat în susţinerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, în dezvoltarea acestuia că instanţa de apel a reţinut greşit în considerentele deciziei dispoziţiile art. 5802 C. proc. civ., în loc de cele ale art. 5803 C. proc. civ., în conformitate cu care cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii este admisibilă şi a dat o greşită soluţionare cererii privind penalităţile de întârziere, faţă de prevederile art. 7.1 lit. b) din contractul nr. 28/2004, neprecizând relevanţa afirmaţiilor vizând fondul cauzei, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care statuează asupra obiectului recursului.
Recurenta pârâtă a invocat în drept, deopotrivă, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în principal, că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cu referire la soluţiile primei instanţe, în ce priveşte excepţia de tardivitate a cererii completatoare şi cererea de suspendare a judecăţii formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., criticând instanţa de apel pentru confirmarea acestor soluţii, pentru că a considerat corectă soluţia de respingere a cererii de trimitere a dosarului Curţii de Apel Oradea pentru soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii din 4 septembrie 2007, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi pentru că a reţinut, în mod greşit, că prima instanţă nu avea a se preocupa de aspectele pecuniare ale relaţiilor dintre părţi, atât timp cât nu a fost formulată o cerere reconvenţională privind pretenţiile băneşti, reiterând apărările formulate în susţinerea excepţiei tardivităţii cererii completatoare şi argumentele aduse în susţinerea cererii de suspendare a judecăţii în faţa instanţei de fond, precum şi aspecte referitoare la netemeinicia cererii de chemare în judecată şi la fondul cauzei, irelevante, faţă de Decizia atacată, ce face obiectul recursului său, din perspectiva art. 299 alin. (1) C. proc. civ., precizat.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului apelantei pârâte, considerând că starea de fapt prezentată în motivarea recursului acestei părţi este contrară probelor administrate în cauză.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel, examinarea considerentelor deciziei atacate nu relevă textul pretins a fi fost greşit aplicat de instanţa de apel, prevăzut de art. 5802 C. proc. civ., ci doar cel pe care recurenţii reclamanţi îl consideră incident, respectiv art. 5803 C. proc. civ., a cărui aplicare a fost corect înlăturată de instanţa de control, având în vedere că textul are în vedere obligaţiile de a face strict personale, care implică faptul personal al debitorului, situaţie ce nu se regăseşte în cauză, iar, potrivit reglementărilor acestui text, creditorul nu poate cere şi obligarea la daune cominatorii.
Este de observat că recurenţii reclamanţi nu pot invoca în justificarea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere clauza penală stipulată prin art. 7.1 lit. b), în conformitate cu care executantul, pentru finalizarea cu întârziere a lucrărilor contractate, va achita majorări de 0,20 % din valoarea lucrărilor rămase de executat pentru fiecare zi de întârziere peste data stabilită la art. 3, calculate la 5 zile după acea dată, întrucât această clauză este în favoarea beneficiarului M.T.S.L.G., cum corect a reţinut instanţa de apel, aşa încât, în ce priveşte acest recurs, nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere că, în raport cu caracterul dispozitiv al normelor înscrise în art. 132 C. proc. civ., reclamantul poate să-şi modifice sau să-şi întregească acţiunea şi după prima zi de înfăţişare, în sensul art. 134 C. proc. civ., dacă pârâtul consimte, expres sau tacit, se constată că instanţa de apel examinând criticile apelantei pârâte vizând completarea cererii introductive din perspectiva menţionatelor dispoziţii legale faţă de atitudinea acestei părţi, care, ulterior, a formulat, cererea reconvenţională, a considerat, cu justeţe, că prin primirea celor două cereri nu a fost afectată legalitatea hotărârii.
Cum încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este o încheiere premergătoare, iar potrivit art. 282 alin. (2) împotriva acestor încheieri nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii, caz care nu se regăseşte în speţă, rezultă că instanţa de apel a respins, în mod corect, criticile apelantei – pârâte referitoare la refuzul instanţei de fond de a trimite instanţei de control dosarul pentru a soluţiona apelul declarat împotriva menţionatei încheieri premergătoare şi a reţinut, cu justeţe, că instanţa de fond a statuat în limitele investirii sale, conform cerinţelor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., astfel că, nici în ce priveşte recursul apelantei pârâte, nu-şi găsesc aplicare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii T.D.R.F. şi T.T. şi de pârâta SC I.D. & C. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 112 din 3 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 578/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 591/2009. Comercial → |
|---|
