ICCJ. Decizia nr. 585/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 585/2009
Dosar nr. 3034/1/200.
Şedinţa publică din 24 februarie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1283 din 28 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 285 din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut potrivit considerentelor hotărârii că pârâta a invocat motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. arătând în dezvoltarea acestora, în esenţă, că faţă de clauza penală prevăzută de părţi în art. 11 şi art. 12 din contract este exclusă posibilitatea obligării promitentului - vânzător reticent la încheierea vânzării pe cale judecătorească sau la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, instanţa, cu încălcarea art. 984 C. civ. interpretând greşit convenţia.
De altfel, reclamantul - beneficiar al promisiunii a şi exercitat mai întâi acţiunea în daune, înţelegând altfel sancţionarea refuzului de vânzare exclusiv prin prisma art. 11 din contract şi numai ulterior şi-a modificat acţiunea solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Totodată, instanţa nu a observat că operaţiunea de dezlipire cadastrală constituie o obligaţie de diligentă, iar sarcina probei revenea reclamantului.
De asemenea, instanţa nu a dat semnificaţia juridică exactă împrejurării survenirii invitaţiei pentru autentificarea contractului după înregistrarea acţiunii în daune şi a invitaţiei reclamantului la o zi după această dată, de a se renegocia preţul, toate echivalând cu o obstrucţie din partea acestuia.
Răspunzând la aceste critici, instanţa de recurs, prin prisma probelor administrate, a constatat că hotărârea este la adăpost de criticile formulate, deoarece instanţa nu s-a substituit voinţei părţilor şi a aplicat corect legea reţinând că recurenta nu a făcut distincţie între caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor încălcate.
Astfel, potrivit clauzelor asumate în baza convenţiei, calificată ca o promisiune bilaterală de vânzare, în sensul cerut de art. 35 C. com. cât şi a poziţiei părţilor, promitenta - cumpărătoare exprimându-şi intenţia fermă de cumpărare, iar promitenta - vânzătoare neîndeplinidu-şi obligaţiile asumate în termen, respectiv dezmembrarea proprietăţii, executarea silită în natură a obligaţiei de a face, nu poate avea loc decât prin promovarea unei acţiuni personale având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare-cumpărare, trimiţând la dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi art. 5 alin. (2) din Capitolul X din Legea nr. 247/2005.
Totodată, s-a mai reţinut că toate celelalte aspecte vizează aprecierea probelor.
Împotriva acestei hotărâri pârâta a formulat contestaţie în anulare invocând dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi retractată atunci când instanţa de recurs, respingând sau admiţând în parte recursul, a omis să se pronunţe asupra unor motive de recurs.
Astfel, instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la denaturarea conţinutului art. 11 şi art. 12 din convenţie, potrivit căruia sancţiunea în caz de refuz de încheiere a contractului era plata de daune şi în considerarea acestui motiv de recurs a reiterat toate argumentele juridice avute în vedere în legătură cu efectele juridice ale nerespectării obligaţiei de a vinde.
Totodată, deşi s-a criticat calificarea juridică greşită a unor fapte care au primit o semnificaţie neautorizată de lege, precum cele legate de natura şi termenul obligaţiei de dezlipire care trebuia să se facă la data autentificării, respectiv a notificării reclamantei pentru încheierea contractului, instanţa de recurs consideră că aceste critici reclamă stabilirea situaţiei de fapt ce nu poate face obiectul casaţiei şi nu le analizează.
In fine, ulterior completând contestaţia în anulare, a arătat că instanţa de recurs a săvârşit şi o eroare materială prin neobservarea cererii de întregire a probaţiunii cu înscrisuri privind realizarea operaţiunii de dezlipire a terenului încă de la 4 august 2003, motiv de contestaţie care se încadrează în art. 318 teza I C. proc. civ.
Analizând contestaţia în anulare se găseşte nefondată.
In ceea ce priveşte neanalizarea criticilor arătate, subsumate motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în legătură cu clauza penală prevăzută în convenţie, se constată că instanţa de recurs le-a analizat implicit prin constatarea, pe cale de interpretare a convenţiei şi prin aplicarea art. 1073 C. civ., privind dreptul creditorului de a solicita executarea în natură a obligaţiei prevăzută şi nu a clauzei penale, deci, existenţa sau nu a dreptului de opţiune constituind, de această dată o chestiune de judecată şi nu de nepronunţare.
In ceea ce priveşte aplicarea art. 35 C. com., de asemenea, instanţa de recurs a motivat, fără a fi obligată să răspundă la toate argumentele juridice legate de incidenţa acestuia în cauză, ceea ce interesează din punctul de vedere al admisibilităţii contestaţiei în anulare fiind neanalizarea motivului de recurs şi nu neanalizarea tuturor argumentelor juridice ale părţii.
Privitor la aspectele legate de semnificaţia poziţiei părţilor prin raportare la obligaţiile asumate, de asemenea, instanţa de recurs le-a analizat, constatând, pe de o parte, că unele ţin de netemeinicia hotărârii tinzându-se la reaprecierea probelor, dar, în acelaşi timp, şi-a motivat soluţia în legătură cu aspectele care ţin de justificarea acţionării în judecată faţă de culpa părţilor în neexecutarea de bună voie a obligaţiilor, modul cum a interpretat materialul probator din acest punct de vedere fiind, de asemenea, o chestiune de judecată şi nu de nepronunţare.
De reţinut că, potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ. contestaţia în anulare vizează ipoteza omisiunii din eroare a analizării unor motive de recurs şi, nicidecum, situaţia în care instanţa de recurs analizând pe rând sau grupat anumite critici în cadrul aceluiaşi motiv ajunge la o soluţie juridică diferită de cea susţinută prin recurs, aşa cum tinde de fapt contestatoarea să obţină.
Cat priveşte ultimul motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe art. 318 teza a I-a C. proc. civ., se invocă eroarea materială constând în neanalizarea cererii de probatorii, dar este vorba tot de o eroare de judecată care nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Prin urmare, în baza art. 320 C. proc. civ., contestaţia în anulare va fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C S.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 1283 din 28 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 24479/2/2005, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2009.
Cu OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR, în sensul admiterii contestaţiei în anulare.
Opinie separată,
Consider că prezenta contestaţie în anulare, formulată de pârâta SC S.I. SRL Bucureşti, trebuia admisă, în temeiul art. 318 C. proc. civ. teza a II-a, respectiv pentru omisiunea, din greşeală, a cercetării de către instanţă a unui motiv de recurs care atrăgea modificarea deciziei atacate.
După ce instanţa de recurs reţine şi redă primul motiv de recurs, invocat de recurenta-pârâtă, pe parcursul a patru alineate, eludează examinarea lui „expediind-o" în patru rânduri cu generalităţi: „prima critică a recurentei nu poate fi primită, întrucât din conţinutul hotărârii recurate nu rezultă că instanţa s-a substituit părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut".
Aceste afirmaţii, scurte şi generale, ale instanţei de recurs nu constituie o analiză implicită a motivului de recurs şi, cu atât mai puţin, o cercetare efectivă a respectivului motiv de recurs care consta în încălcarea art. 977 şi art. 984 C. civ. şi a art. 11 şi art. 12 din contract prin aceea că „sancţiunea concepută prin promisiunea de vânzare-cumpărare (art. 11 şi art. 12), a exclus sancţionarea promitentului - vânzării reticent cu obligarea acestuia, prin hotărâre judecătorească, la consimţirea vânzării, sau cu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare".
Consider că instanţa de recurs, a omis, din greşeală, să cerceteze acest motiv de recurs împrejurare ce face admisibilă contestaţia în anulare.
Împrejurarea că instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv este evidentă şi rezultă fără tăgadă din exprimarea acesteia în textul mai sus menţionat.
Că această omisiune se datorează unei greşeli a instanţei şi că nu constituie o greşeală de judecată rezultă, de asemenea din formularea instanţei de recurs, din care reiese că aceasta a vizat alte aspecte decât cele care se constituiau în motivul de recurs în cauză şi că acest motiv i-a „scăpat din vedere" instanţei. In plus, este de precizat, că acest motiv de recurs, exprimat foarte clar şi explicit, era, în opinia noastră, suficient pentru a duce la admiterea recursului pârâtei şi modificarea deciziei atacate.
La cele arătate până acum se adaugă şi aprecierea noastră că prevederile art. 318 C. proc. civ. cu privire la motivele contestaţiei în anulare nu trebuie interpretate rigid şi restrictiv, mai ales când se pune problema înlăturării, reparării unor greşeli intervenite în judecata cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum în mod repetat a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în România nu există instituită o cale remediu internă pentru înlăturarea unor încălcări iar, în aceste condiţii, revizuirea şi mai ales contestaţia în anulare, într-o aplicare constructivă, pretoriană, ar putea suplini, cel puţin parţial, lipsa remediului intern.
| ← ICCJ. Decizia nr. 584/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 587/2009. Comercial → |
|---|
