ICCJ. Decizia nr. 60/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 60/2009
Dosar nr. 8578/30/2007
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 8578/30 din 21 noiembrie 2007 reclamanţii Municipiul Timişoara prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pârâta SC G.O.P. S.N.C. solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 603/1999 încheiat între Primăria Municipiului Timişoara şi pârâtă, evacuarea necondiţionată a acesteia din spaţiul cu altă destinaţie decât cea de locuinţă situat în Timişoara, în suprafaţă de 69,55 mp, înscris în C.F. ind. 127441 Timişoara, nr.top 17189/IX, C.F. col. 8048, obligarea pârâtei la plata diferenţei de chirie, majorări şi penalităţi de întârziere în cuantum de 21.171 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 61/PI din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, cu sediul în Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.O.P. S.N.C. cu sediul în Timişoara.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că între părţi a intervenit contractul de închiriere nr. 603/1999 care are înserată clauză de actualizare a chiriei pe durata derulării lui, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, iar prin Hotărârea nr. 42/2000, începând cu data de 1 ianuarie 2001 au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat, la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă. În ceea ce o priveşte pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 la 4.044 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere. Raporturile dintre părţi au însă, natură convenţională, guvernate de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului 167/1958 iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale aşa cum sunt definite de art. 21 C. proCod Fiscal, aceste venituri provin din închirieri şi nu din impozite, taxe sau alte contribuţii, neavând relevanţă faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani, iar acţiunea este prescrisă atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 2001-2003 cât şi sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalităţi de întârziere aferente debitului), precum şi capătul de cerere privind rezilierea contractului încheiat între părţi, prin prisma aceloraşi dispoziţii ale art. 3, art. 7 şi art. 12 din Decretul 167/1958.
Cu privire la evacuarea pârâtei din spaţiul închiriat, reclamanţii nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 119/A din 9 iunie 2008, respinge apelul declarat de Municipiul Timişoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara având sediul în Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 61/2008, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8578/30/2007, în contradictoriu cu pârâta intimată SC G.O.P. S.N.C. , cu sediul în Timişoara.
Obligă reclamanţii la plata sumei de 2000 RON către pârâtă, cu titlu de onorariu avocat, în apel.
Instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1968, iar întreruperea prescripţiei nu operează în speţă decât în condiţiile art. 16 din acelaşi act normativ.
Prin cererea de recurs formulată, reclamanţii au susţinut că în mod eronat instanţele au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea formulată, fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Recurenţii au precizat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului Fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani întrucât aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
Potrivit art. 91 din OG nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată privind Codul de procedură fiscală, „Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani". Totuşi pretenţiile nu sunt prescrise nici pentru termenul general de 3 ani, deoarece prescripţia a fost întreruptă.
Se susţine în continuare că sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, fiind asimilate creanţelor bugetare, astfel încât termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de Legea nr. 571/2003, respectiv de 5 ani.
Referitor la fondul cauzei, se precizează că pârâta nu a respectat clauza prevăzută şi acceptată fără obiecţiuni, astfel cum rezultă din contractul de închiriere menţionat. Chiria restantă solicitată reprezintă diferenţa de chirie pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, rezultată ca urmare a aplicării tarifelor stabilite prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 42/2000.
Reactualizarea, modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract semnat de pârâtă fără obiecţiuni, iar suma de 1.729 lei reprezintă diferenţa de chirie calculată potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pentru care au fost calculate penalităţi şi majorări de întârziere.
De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contractele de închiriere nr. 585/1999 şi 586/1999 prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri ale Consiliului Local, ce au putere de lege între părţile contractante pe perioada existenţei lor, conform art. 969 şi art. 970 C. civ.
Temeiul de drept indicat de recurenţi îl constituie art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, menţinerea deciziei recurate şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte analizând hotărârea în raport de motivele invocate de recurenţi, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.
Referitor la primul motiv de recurs, din conţinutul deciziei recurate nu rezultă că instanţa s-a substituit părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut, instanţa pronunţându-se pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, şi nu pe fondul cauzei.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, în sensul că Decizia pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aceasta nu poate fi primită, întrucât chiar din propriile susţineri ale reclamanţilor rezultă că actul juridic încheiat între părţi are caracterul unui act de gestiune, fără a fi încadrat în categoria actelor de autoritate pentru a beneficia de un alt regim juridic, preferenţial.
Înalta Curte constată că termenul de prescripţie incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1968, iar întreruperea prescripţiei nu operează în cauză, decât în condiţiile prevăzute de art. 16 din actul normativ menţionat.
Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".
În speţă, majorarea chiriei pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pretinsă de recurenţi este prescrisă, întrucât faţă de ultimul moment la care a început să curgă termenul final de prescripţie, respectiv februarie 2003 şi cea a introducerii acţiunii, 21 noiembrie 2007, termenul de 3 ani în care recurenţii reclamanţi îşi puteau valorifica dreptul era depăşit.
Privitor la reiterarea situaţiei de fapt din apel, recurenţii nu se pot prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate întrucât ambele instanţe s-au pronunţat asupra excepţiei dreptului la acţiune, care a făcut de prisos cercetarea în fond a cauzei.
Critica privind întreruperea prescripţiei nu poate fi reţinută, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 119 din 9 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. se vor obliga recurenţii la 3.200 lei cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 119 din 9 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială ca nefondat.
Obligă recurenţii la 3.200 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 59/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 64/2009. Comercial → |
|---|
