ICCJ. Decizia nr. 620/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 620/2009
Dosar nr. 10490/105/2006
Şedinţa publică din 26 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii B.N. şi SC H. SRL Cerasu, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, au solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată pârâta SC O. SA Bucureşti la plata sumei de 108.000 lei despăgubiri din care 100.000 lei indemnizaţie de asigurare şi 8.000 lei dobândă legală, precum şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 201 din 11 februarie 2008 Tribunalul Prahova, după administrarea probatoriilor cu înscrisuri şi proba testimonială, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţi ca neîntemeiată, obligându-i pe aceştia să plătească pârâtei 3.000 lei cheltuieli de judecată.
În fundamentarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut, referitor la refuzul pârâtei de a plăti despăgubirile solicitate de către reclamant, pentru lipsa autorizaţiei de construcţie a imobilului, care reprezintă o clauză de excludere a acordării despăgubirilor pentru bunurile asigurate, conform art. 5.1.III din condiţiile de asigurare, că această clauză contractuală nu reprezintă o clauză abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000.
Astfel, a reţinut prima instanţă, că chiar dacă nu a fost negociată direct cu reclamantul, clauza cuprinde transpunerea unei obligaţii legale, pe care o au toţi cetăţenii, anterior edificării unei construcţii, stabilită cu valoare de principiu în art. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, ea nefiind o obligaţie impusă unilateral de pârâtă, ci o obligaţie legală, preexistentă edificării oricărei lucrări de construcţie, că nu este contrară bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
De asemenea, instanţa de fond a considerat că nimeni nu se poate prevala de propria culpă în valorificarea unui drept şi nici de necunoaşterea legii, astfel încât s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru imobilul asigurat, distrus de incendiu.
S-a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere din acţiune privind despăgubiri pentru marfa SC H. SRL aflată în clădirea incendiată, deoarece nu s-au depus documente justificative pentru a se proba existenţa şi valoarea mărfurilor, înlăturându-se susţinerea reclamanţilor privind distrugerea acestor documente în timpul incendiului, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 82/1991, exista obligaţia legală al reconstruirii lor, în termen de 30 de zile.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B.N. şi SC H. SRL Cerasu care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea apelului au arătat în esenţă, că s-a aplicat greşit legea la soluţionarea cauzei, interpretându-se necorespunzător dispoziţiile art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 74-83 din Codul Consumului, respectiv Legea nr. 296/2004, care au menirea de a asigura protecţia consumatorilor împotriva practicilor abuzive ale furnizorilor de produse şi servicii, printre care se numără şi aceea a înscrierii în contractele comerciale, a unor clauze standard preformulate, care nu sunt negociate direct cu consumatorul.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ fiscal, prin Decizia nr. 133 din 18 iunie 2008, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta SC O. SRL să plătească reclamantului B.N. despăgubiri în valoare de 95.000 RON pentru clădire, 15.974 lei dobândă legală, 6.533 lei cheltuieli de judecată, şi a respins ca nefondat apelul reclamantei SC H. S.R.L. privind despăgubiri vizând contravaloare marfă de 5.000 RON şi a menţinut sentinţa sub acest aspect.
Răspunzând motivelor de apel instanţa de control judiciar a reţinut că nu există consimţământul reclamantului asigurat pentru aplicarea prevederilor art. 5.1 din „Condiţii generale de asigurare", care conţin clauza de excludere a despăgubirilor pentru anumite situaţii, de care acesta nu a avut cunoştinţă, rubrica din poliţa de asigurare privind anexele înmânate asiguratorului nefiind completată.
De asemenea, s-a apreciat ca nefondată critica apelantei SC H. SRL privind neacordarea despăgubirilor pentru contravaloarea mărfii asigurate, aflată în magazin, arsă în incendiul din 7 mai 2005, deoarece nu s-au făcut dovezi cu privire la existenţa şi valoarea mărfurilor pretins aflate în imobilul incendiat.
Împotriva acestei decizii pârâta SC O. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în dezvoltarea criticilor formulate, în sinteză, că hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie întrucât, deşi reţine că şi condiţiile generale fac parte integrantă din poliţa de asigurare pe care intimatul reclamant a consemnat că a primit un exemplar original, apreciază totuşi că aceste condiţii generale ce cuprind şi clauzele restrictive de răspundere cât priveşte asigurătorul nu au fost aduse la cunoştinţa asiguratului intimat, că instanţa de apel a dat o greşită interpretare contractului de asigurare cât privesc clauzele restrictive de răspundere, respectiv art. 9.1.2. din cap. VIII al Condiţiilor generale, ignorând că acestea au fost cunoscute asiguratului, că Decizia recurată este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 136/1995 ca şi ale dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ. fiind inadmisibilă proba cu martori în combaterea conţinutului unui înscris, respectiv a conţinutului contractului de asigurare, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi ale art. 36 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 vizând necesitatea autorizaţiei de construire pentru intabularea unei construcţii; recurenta critică instanţa de apel şi pentru ignorarea faptului că valoarea imobilului în litigiu nu a fost dovedită.
Intimatul reclamant B.V., prin întâmpinarea depusă la dosar, a răspuns punctual la criticile formulate de recurentă şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivele invocate fiind neîntemeiate.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la casarea sau modificarea deciziei instanţei de apel.
Se reţine, în acest sens, că Decizia recurată este corect şi coerent motivată, instanţa de apel stabilind justificat că, deşi există menţiunea pe declaraţia asiguratului că a luat cunoştinţă de condiţiile şi clauzele contractului, aceasta nu este semnată de către reclamantul asigurat (fila 6), iar pârâta-asigurator nu a dovedit că a înmânat un exemplar din menţionatele condiţii generale asiguratului sau că deţine un exemplar semnat de acesta, precum şi că nici rubrica special destinată din poliţa de asigurare pentru cazurile de excludere a răspunderii asigurătorului nu este completată (fila 5), iar agentul de asigurări nu a cerut asiguratului prezentarea autorizaţiei de construcţie şi nici nu i-a comunicat că existenţa respectivei autorizaţii condiţionează încheierea de către asigurator a contractului de asigurare, astfel că, în mod judicios, a reţinut instanţa că reclamantul asigurat nu şi-a exprimat consimţământul cu privire la clauza referitoare la cauzele de excludere de răspundere a asigurătorului, aceasta făcând şi o corectă interpretare a clauzelor contractului de asigurare în litigiu.
Se constată, de asemenea, că Decizia recurată a fost pronunţată cu corecta aplicare a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 136/1995 în coroborare cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, ca şi dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., întrucât contractul de asigurare este un contract comercial, respectiv un act unilateral de comerţ [art. 6 alin. (1) C. com.], iar „obligaţiunile comerciale ... se probează" cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. „ (art. 46 C. com.).
Referirile recurentei la încălcarea prevederilor Legii nr. 50/1991 sunt neavenite în speţă, deoarece sancţiunile prevăzute de această lege nu pot fi aplicate pe cale incidentală, la cererea unei persoane juridice de drept privat, şi pentru a produce efecte în cazul unui contract comercial de altă natură.
În consecinţă, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC O. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 133 din 18 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 617/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 627/2009. Comercial → |
|---|
