ICCJ. Decizia nr. 637/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 637/2009
Dosar nr. 47205/3/2005
Şedinţa publică din 26 februarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4095 din 26 martie 2007 pronunţată în dosar nr. 47205/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC V. SA Bucureşti, ambele părţi fiind obligate la câte 500 lei onorariu expert.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că în temeiul raporturilor contractuale dintre părţi materializate în contractul de comision nr. 433 din 15 februarie 2002 încheiat între reclamantă în calitate de comisionar şi pârâtă în calitate de comitent şi respectiv a contractului extern nr. 178 din 2 octombrie 2002 intervenit între reclamantă şi S.P.C., ambele părţi din litigiu au suferit un prejudiciu a cărui recuperare a fost stabilită prin convenţia încheiată în acest sens la data de 27 august 2003.
Conform acestei înţelegeri, reclamanta urma să recupereze eşalonat în modalităţile ce se vor realiza pentru fiecare caz în parte, din contracte viitoare de unităţi de pompare şi piese de schimb numai suma de 211.843 dolari SUA, iar pârâta SC V. SA Bucureşti suma de 143.000 dolari SUA.
În acest scop, părţile vor analiza pentru fiecare contract viitor structura preţului şi în funcţie de situaţia concretă vor conveni procentul ce va fi alocat fiecăreia pentru recuperarea sumelor anterior menţionate.
Prin urmare, reţine instanţa de fond, rezultă că părţile şi-au asumat obligaţia de diligenţă de a încheia în viitor contracte de comision şi de vânzare, prin această modalitate a produselor pârâtei. Aceasta nu exclude totuşi posibilitatea pârâtei de a efectua şi în mod direct livrări externe, ci relevă doar necesitatea colaborării viitoare pentru recuperarea prejudiciului.
Raportat însă la termenii generali în care a fost încheiată această înţelegere, precum şi în lipsa dovezilor care atestă iniţiativa reclamantei în efectuarea demersurilor pentru încheierea unor contracte viitoare şi având în vedere că nu se poate reţine în sarcina pârâtei o culpă pentru neîncheierea acestor acorduri, tribunalul a apreciat că este nefondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 211.843 dolari SUA, în echivalentul în lei din ziua plăţii cu titlu de daune, conform convenţiei din 27 august 2003.
De altfel, arată tribunalul, probele administrate în cauză au evidenţiat că ambele părţi sunt culpabile pentru că nu au stabilit în concret în ce cuantum se vor recupera prejudiciile stabilite prin înţelegerea anterior menţionată, iar pârâta a făcut imposibilă executarea convenţiei pentru perioada ulterioară datei expirării contractului de comision nr. 433/2002, intervenită conform art.6, la data de 15 februarie 2005.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de reclamantă nu este determinat, iar tribunalul nu poate avea în vedere ca prejudiciu determinat pe cel reprezentat de pierderea sumei de 211.843 dolari SUA, pentru că el rezultă din fapte cu analiza cărora instanţa nu a fost învestită.
În consecinţă, nefiind îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, acţiunea este neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 467 din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Instanţa de control judiciar, înlăturând considerentele reţinute de tribunal, referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. privind prejudiciul sub aspectul existenţei şi întinderii, acesta fiind determinat şi recunoscut de părţi prin înţelegerea a cărei executare s-a solicitat şi suplinind, în bună măsură, motivarea primei instanţe, a apreciat totuşi, că soluţia este corectă.
Pentru a proceda în acest mod a avut în vedere faptul că, contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a încheiat contractul extern nr. 178/2002, în condiţii dezavantajoase pentru ambele părţi a generat prejudicii atât pentru reclamantă cât şi pentru pârâtă, iar prin înţelegerea din 27 august 2003 s-a stabilit măsura în care acestea vor fi recuperate.
Faptul că pârâta a notificat la data de 11 noiembrie 2004 încetarea contractului de comision ce urma să expire la 15 februarie 2005, nu demonstrează, astfel cum susţine apelanta reclamantă, reaua-credinţă a intimatei, ci reprezintă dorinţa acesteia, manifestată conform art. 969 C. civ. de a întrerupe o colaborare dezavantajoasă şi de altfel, culpa în executarea contractului de comision nu prezintă relevanţă.
De asemenea, arată instanţa de apel, nu este reală susţinerea apelantei în sensul că era beneficiara unui drept de exclusivitate pentru exportul echipamentelor şi pieselor de schimb aferente, un atare drept fiind recunoscut, conform adresei din 8 octombrie 1996, emise de SC V. SA pentru relaţiile contractuale anterioare datei la care s-a încheiat contractul de comision nr. 433/2002, şi în conţinutul căreia nu se mai regăseşte.
Deşi, conform art.14 din contractul de comision, reclamantei în calitate de comisionar i se recunoaşte un drept de preemţiune în transmiterea ofertelor, negocierea şi semnarea contractelor de vânzare externe, această clauză nu valorează exclusivitate ci doar exercitarea cu prioritate a dreptului de a încheia astfel de contracte, faţă de alţi comisionari, însă nu şi faţă de comitent care îşi păstrează posibilitatea de a încheia contracte externe în nume propriu.
Cu această motivare, instanţa de apel a respins criticile referitoare la încălcarea dreptului său de exclusivitate şi de preemţiune ce i-au fost conferite de pârâtă.
În privinţa înţelegerii din 27 august 2003 prin care s-a convenit recuperarea prejudiciilor suferite ca urmare a încheierii contractului extern nr. 178/2002, s-a reţinut că ulterior acestui moment s-au încheiat 4 contracte, din care reclamanta a recuperat conform expertizei efectuate la prima instanţă, suma de 158.364 dolari SUA, iar obligaţia pârâtei de a negocia recuperarea sumelor din contracte externe viitoare este afectată de o condiţie suspensivă privind încheierea contractelor externe, ce împiedică naşterea raportului obligaţional pentru că în lipsa dovezilor din care să rezulte că pârâta a refuzat ofertele avantajoase prezentate de reclamantă, o atare obligaţie de negociere a recuperării sumelor nu s-a născut.
În egală măsură, arată instanţa de apel, obligaţia pârâtei de a negocia este afectată şi de o condiţie rezolutorie, constând în încetarea contractului de comision, ce are drept consecinţă desfiinţarea pentru viitor a înţelegerii privind recuperarea sumelor.
În consecinţă, dată fiind împrejurarea că nu se poate reţine în sarcina pârâtei nicio culpă în încălcarea contractului de comision, care a încetat prin ajungere la termen şi această critică a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC I. SA Bucureşti, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că deşi, instanţa de apel a înlăturat, justificat, considerentele tribunalului referitoare la caracterul cert al prejudiciului şi a reţinut corect, că prin înţelegerea din 27 august 2003 s-a convenit recuperarea pierderilor înregistrate de ambele părţi din operaţiuni de comerţ viitoare, derulate în temeiul contractului de comision nr. 433/2002, a concluzionat eronat şi contrar considerentului anterior menţionat că examinarea culpei pârâtei în executarea contractului de comision nu prezintă relevanţă.
De asemenea, arată recurenta, deşi este de necontestat încetarea contractului de comision, acest fapt nu poate justifica concluzia inexistenţei relei-credinţe a pârâtei, pentru că potrivit art. 7 din contract, valabilitatea sa încetează odată cu ultima consecinţă a fiecărui contract de vânzare la export, motiv pentru care instanţele erau datoare să analizeze comportamentul comitentului în raport de cererile de ofertă primite de la comisionar pentru a se verifica măsura în care, potrivit înţelegerii era posibilă recuperarea prejudiciilor prin încheierea unor noi contracte externe.
În acest context, susţine recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin încheierea de către pârâtă a unor contracte externe în nume propriu a fost încălcat dreptul de exclusivitate dobândit în anul 1996 şi care nu a fost revocat precum şi dreptul de preemţiune de care beneficiază în temeiul art.14 din contractul de comision.
Prin ultimul motiv, Decizia este criticată sub aspectul calificării obligaţiei pârâtei de a încheia contracte externe ca fiind o obligaţie complexă afectată deopotrivă, de o condiţie suspensivă şi rezolutorie.
În această privinţă, recurenta menţionează că printr-o construcţie juridică eronată şi confuză nu s-a observat faptul că potrivit convenţiei încheiate de părţi, pârâtei îi revenea obligaţia de a analiza şi răspunde cu bună-credinţă cererilor de ofertă ce i-au fost adresate, pentru ca prin încheierea de noi contracte externe, să se recupereze pierderile.
În acest scop s-a solicitat şi completarea expertizei contabile, cerere pe care însă, instanţa de apel nu a admis-o.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la temeiurile de drept anterior menţionate, Curtea constată că este întemeiat.
Litigiul dintre părţi a fost generat de modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, respectiv contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a încheiat contractul extern nr. 178/2002 din a cărui desfăşurare, atât reclamanta în calitate de comisionar cât şi pârâta în calitate de comitent au suferit prejudicii cuantificat prin înţelegerea semnată la data de 27 august 2003 ca urmare a şedinţei din data de 22 ianuarie 2003, prin care s-a transmis partenerul extern S.P.C. preţul final pentru licitaţia de achiziţionare a 50 buc. unităţi de pompare.
În acest scop, pentru realizarea contractului nr. 178/2002, ambele au stabilit că potrivit înţelegerii din 22 ianuarie 2003, vor recupera „eşalonat, potrivit înţelegerilor ce se vor realiza pentru fiecare caz în parte, din contracte viitoare de unităţi de pompare şi piese de schimb numai suma de 211.843 dolari SUA, iar SC V. SA suma de 143.500 dolari SUA. În acest scop, cele două părţi vor analiza pentru fiecare contract viitor structura preţului şi funcţie de situaţia concretă, vor conveni procentul ce va fi alocat fiecăruia în vederea recuperării sumelor arătate mai sus".
În temeiul acestei convenţii, reclamanta SC I. SA Bucureşti, a promovat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 211.843 dolari SUA, pe care apreciază că a fost în imposibilitate de a o recupera în condiţiile în care aceasta i-a încălcat dreptul de exclusivitate şi preemţiune acordat pentru încheierea unor contracte externe.
Sub acest aspect se impune precizarea că într-adevăr, recurenta era beneficiara unui drept de exclusivitate acordat de pârâtă în anul 1996, clauză care nu a mai fost reluată însă în contractul de comision nr. 433/2002, astfel încât în mod corect instanţele au înlăturat această susţinere.
Situaţia este identică, în privinţa rezolvării, în ceea ce priveşte dreptul de preemţiune acordat pârâtei conform art.14 din contractul de comision, în sensul că acesta nu poate fi confundat cu dreptul de exclusivitate şi poate fi opus altor comisionari. Totodată, existenţa dreptului de preemţiune, nu are semnificaţia îngrădirii dreptului comitentului de a încheia contracte în nume propriu, în condiţiile în care o atare clauză nu a fost expres menţionată în contractul de comision anterior menţionat.
Deşi, aceste chestiuni au fost corect dezlegate de instanţa de apel, care de altfel a suplinit în mare parte considerentele avute în vedere de tribunal, apreciind soluţia acestuia ca fiind corectă, a reţinut la rândul său, în mod contradictoriu pe de o parte că este lipsită de relevanţă culpa pârâtei în executarea contractului de comision şi pe de altă parte că în sarcina pârâtei nu se poate reţine încălcarea clauzelor contractuale.
În această privinţă însă, considerentele avute în vedere de instanţă ignoră convenţia încheiată la data de 27 august 2003 prin care părţile au stabilit modalitatea de recuperare din contracte viitoare a prejudiciilor suferite de fiecare dintre ele.
Această convenţie a fost încheiată, astfel cum s-a menţionat anterior, pentru înlăturarea efectelor negative ale contractului extern nr. 178/2002, la rândul său încheiat în baza contractului de comision nr. 433/2002, şi având în vedere faptul că ulterior acestui moment s-au mai încheiat alte contracte externe, se impunea a se verifica în ce măsură ambele părţi s-au conformat celor stabilite la data de 27 august 2003, în sensul de a analiza pentru aceste contracte structura preţului şi de a conveni în funcţie de situaţia concretă procentul ce va fi alocat fiecăruia în vederea sumelor ce urmau a fi recuperate.
Această chestiune, care reprezintă, de altfel obiectul litigiului nu a fost clarificată, iar analiza clauzelor contractelor dintre părţi şi respectiv a termenilor convenţiei, deşi importantă, nu soluţionează problema litigioasă, în condiţiile în care pârâta, în mod constant a susţinut că nu mai are nicio obligaţie faţă de reclamantă pentru că aceasta şi-a recuperat prejudiciul.
În aceste condiţii, date fiind susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la recuperarea sau nu de către reclamantă a sumei solicitate în temeiul convenţiei din 27 august 2003, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească aceste împrejurări era obligatorie pentru justa soluţionare a cauzei, proba deşi solicitată fiind greşit respinsă de instanţa de apel pentru că numai printr-o astfel de verificare se putea stabili în ce măsură această înţelegere a fost respectată.
Aşa fiind, Curtea constată că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că este necesară administrarea de probe noi pentru cercetarea reală a fondului, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa să ţină seama şi de toate motivele şi apărările formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 467 din 22 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 624/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 648/2009. Comercial → |
|---|
