ICCJ. Decizia nr. 746/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 746/2009
Dosar nr. 854/88/200.
Şedinţa publică din 6 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC A. SRL Bucureşti a chemat în judecată SC Z. Tulcea şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la remedierea şi înlocuirea staţiei radio „A.M.„ pentru camioane şi a antenei şi să o oblige la plata sumei de 7767 lei reprezentând echivalentul prejudiciului provocat ca urmare a defectării staţiei radio a antenei şi a tahografului autovehiculului pe care au fost montate.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Tulcea care prin sentinţa nr. 1111 din 4 iulie 2007 a respins ca nefondată acţiunea. Pentru a ajunge la această concluzie pe baza probelor examinate şi a concluziilor raportului de expertiză, tribunalul a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că societatea pârâtă şi-a asumat şi obligaţia de a monta antena pentru ca în cazul defectării acesteia să răspundă pentru prejudiciul reclamat.
Instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt concluziile raportului de expertiză care au relevat că antena pentru staţia radio a fost montată necorespunzător, la o înălţime prea mare cât şi faptul că nu s-au respectat normele de traversare în siguranţă a căii ferate electrificate. A reţinut pe baza acestor constatări că defectarea radiocasetofonului, tahografului precum şi găurirea anvelopei s-a produs în urma descărcării electrice produse de intrarea în contact a antenei staţiei de emisie – recepţie cu linia electrică de înaltă tensiune la trecerea pe sub podul Otopeni. A mai reţinut instanţa de fond că este neprobată susţinerea potrivit căreia înţelegerea părţilor ar fi vizat şi operaţiunea de montare a antenei cu atât mai mult cu cât la achiziţionarea staţiei de emisie – recepţie s-a deplasat personal administratorul pârâtei vânzătoare care a şi montat-o, iar în factura emisă a fost cuprinsă şi contravaloarea operaţiunilor de montare, separat, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul antenei, când factura a fost emisă doar pentru produsul achiziţionat. Tribunalul a conchis că societatea-pârâtă nu şi-a asumat operaţiunea de montare, concluzie care se bazează pe lipsa unui probatoriu din care să rezulte acest lucru. Cât priveşte certificatul de garanţie, s-a reţinut că este fără relevanţă în soluţionarea cauzei pentru că obligaţia de a suporta cheltuielile pentru punerea în funcţiune, întreţinere, reparare sau înlocuire a produsului se activează numai în situaţia în care se exclude culpa cumpărătorului în producerea defecţiunii, ceea ce nu s-a dovedit în speţă.
Sentinţa nr. 1111 din 4 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Tulcea a fost apelată de reclamantă care a susţinut că probatoriul a fost greşit interpretat cu consecinţa că s-a stabilit, fără nici un suport, faptul că pârâta nu şi-a asumat obligaţia de montare a antenei şi că prejudiciul reclamat nu s-a produs din culpa sa. Criticile aduse sentinţei au fost analizate de Curtea de Apel Piteşti, care prin Decizia nr. 33/COM din 21 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamantei. În esenţă, Curtea a reţinut că factura nr. 15819 din 14 aprilie 2006 face dovada că pârâta a vândut produsul antenă fără a asigura montajul, că în cazul achiziţionării staţiei de emisie-recepţie în factură s-a trecut separat operaţiunea de montare, că obligaţia de semnare a certificatului de garanţie revine doar producătorului şi vânzătorului şi nu cumpărătorului şi, în fine, că din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia s-au deplasat numai pentru predarea antenei nu şi pentru montare. Curtea a analizat şi temeiul legal invocat pentru plata despăgubirilor şi a stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 998 C. proc. civ. întrucât nu s-a stabilit o faptă ilicită şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi producerea prejudiciului. Referindu-se la prevederile art. 12 din HG nr. 394/1995 Curtea a mai stabilit că producătorul şi vânzătorul sunt exoneraţi de obligaţiile privind garanţia, dacă defectarea s-a produs din cauza nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de instalare, ori, în cauză, vânzătorul nu şi-a asumat şi operaţiunea de montare pentru ca în sarcina sa să se reţină o culpă.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului său, şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Pentru a argumenta motivul invocat, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut faptul că documentele fiscale /factura şi chitanţa) au fost predate în aceeaşi zi recurentei şi nu la o dată ulterioară procedurii incidentului, scopul intimatei fiind de a acoperi un fals grosolan constând în montarea necorespunzătoare a antenei, operaţiune care nu a fost trecută în factură tocmai pentru a acoperi evenimentul prin care s-a produs defectarea staţiei de emisie recepţie şi a antenei.
Faptul că pe factură nu apare nicio semnătură de primire, a mai susţinut recurenta, dovedeşte că factura şi chitanţa pentru antenă au fost emise ulterior incidentului din 17 aprilie 2006. Greşit s-a reţinut, în opinia recurentei, şi faptul că între părţile în proces nu a existat o înţelegere cu privire la montarea antenei, că prezentarea la sediul societăţii a unei persoane care a predat antena a creat convingerea firească asupra faptului că acea persoană s-a prezentat şi pentru montarea antenei.
Recurenta a considerat că predarea certificatului de garanţie şi a instrucţiunilor de folosire era în sarcina vânzătorului potrivit art. 8 din HG nr. 394/1995, ori pe acest înscris nu există semnătura şi ştampila cumpărătorului, condiţie esenţială pentru validitatea certificatului de garanţie. Din faptul că aceeaşi persoană care a predat antena şi documentele fiscale rezultă cert, potrivit autoarei, că orice acţiune care produce un prejudiciu, atrage răspunderea civilă delictuală a intimatei şi în niciun caz nu o absolvă de răspundere. Recurenta a mai susţinut că trimiterea certificatului de garanţie de către intimată are semnificaţia certă a faptului că antena a fost montată de intimată, întrucât garanţia se acordă numai în cazul în care montarea antenei se efectuează de către o persoană abilitată de către aceasta. Cum societatea sa nu are specialişti pentru montarea antenei, în mod greşit, consideră recurenta, s-a reţinut că montarea antenei a fost făcută de cumpărător şi nu de reprezentantul vânzătorului, astfel că acţiunea sa trebuia admisă atât pentru obligaţia de înlocuire a staţiei şi antenei cât şi pentru plata despăgubirilor.
Motivele de recurs au fost combătute de intimata SC Z. SRL care prin notele de concluzii a arătat că vânzarea antenei s-a făcut fără a se asigura şi montajul. Referindu-se la declaraţiile martorilor, intimata a susţinut că acestea sunt relevante în a demonstra că montajul nu a fost făcut de un reprezentant al societăţii Z. SRL, cât şi pentru neglijenţa în utilizarea antenei de care a dat dovadă cumpărătoarea situaţie în care se pierde garanţia, producătorul şi vânzătorul, potrivit art. 12 din HG nr. 394/1995 republicată, fiind exonerat.
Recursul este nefondat.
1. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. duce la modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din dispoziţiile citate pe care şi-a argumentat recursul SC A. SRL, rezultă cu evidenţă că indicarea motivului de nelegalitate trebuie să aibă drept scop un control al legalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel fără să provoace o judecată a fondului întrucât recurenta reclamantă a avut deja la îndemână o cale de atac devolutivă, cea a apelului. În consecinţă, asumându-şi o cale de atac extraordinară fără caracter devolutiv cu un scop esenţialmente de control al legalităţii, recurentei îi revenea obligaţia să observe cele două ipoteze ale punctului 9 invocat şi anume, lipsa de temei legal şi aplicarea greşită a legii iar motivarea trebuia să pună în evidenţă lipsa de bază legală a soluţiei sau încălcarea legii.
Nerespectarea acestor cerinţe procedurale rezultă cu prisosinţă din argumentele aduse în sprijinul recursului prin care s-au readus în examinare chestiuni de fond care nu pot fi reanalizate în această cale de atac nedevolutivă.
Revenind la ipotezele motivului de nelegalitate invocat de recurentă se va constata că Decizia pronunţată de Curtea de apel are bază legală „ întrucât, concluzia în drept se justifică pe stabilirea în fapt a raporturilor juridice dintre părţi, pe probele care au condus la soluţie. Reanalizarea acestor probe în recurs astfel cum solicită recurenta nu se poate admite în această cale extraordinară de atac nedevolutivă, motivele anterioare de recurs cuprinse în art. 304 C. proc. civ., care permiteau o astfel de analiză fiind abrogate tocmai în considerarea faptului că dezbaterea fondului şi examinarea probelor este un atribut al instanţei de fond care se supune controlului în calea de atac a apelului. În consecinţă, criticile referitoare la emiterea şi primirea documentelor fiscale, la conţinutul acestora şi al certificatului de garanţie sub aspect probator cât şi examinarea acestora în raport de celelalte probe nu se încadrează în prima ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
2. Aplicarea greşită a legii a fost pusă în discuţie numai sub aspectul lipsei semnăturii şi ştampilei cumpărătorului pe certificatul de garanţie, susţinerile vizând dispoziţiile art. 8 din HG nr. 394/1995, republicată. Verificând dezlegarea dată acestei critici în apel, Înalta Curte a constatat că instanţa a respectat exigenţa textului din actul normativ evocat şi a stabilit corect că obligaţia semnării şi ştampilării certificatului de garanţie îi revine producătorului şi vânzătorului şi nu cumpărătorului. În consecinţă nu se poate reţine nici această critică.
3. Celelalte articole din HG nr. 394/1995 republicată (art. 9, art. 10, art. 11 şi art. 14) care au fost invocate la finele recursului ca argumente de drept nu vor fi luate în examinare întrucât au fost evocate fără să se aducă un minim de argumente în legătură cu încălcarea lor. În lipsa dezvoltării motivării pe acest aspect, Înalta Curte nu-şi poate propune o examinare a lor, în condiţiile în care art. 302 alin. (1) lit. c) prevede în mod expres obligaţia de a arăta motivele de nelegalitate şi de a le dezvolta, ceea ce exclude indicarea de formă a unor texte din actele normative aplicabile speţei fără a le argumenta.
Faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul declarat de reclamanta SC A. SRL va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 33/COM din 21 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 706/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 747/2009. Comercial → |
|---|
