ICCJ. Decizia nr. 752/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 752/2009
Dosar nr. 2117/110/200.
Şedinţa publică din 6 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin sentinţa civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007, Tribunalul Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G.V. SRL prin lichidatorul judiciar SC I.E.S.P.R.L. împotriva pârâtei SC C.E.T. SA Bacău, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 320.156,23 Ron reprezentând penalităţi de întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut din probatoriul administrat că între părţi s-au derulat raporturi comerciale ce au făcut obiectul a două contracte de prestări servicii nr. 307 din 12 mai 2003 şi nr. 721 din 29 aprilie 2004, prin care reclamanta în calitate de prestator şi-a asumat obligaţia de a asigura transportul de cărbune pe anumite rute expres individualizate, iar pârâta, în calitate de achizitor s-a obligat să achite contravaloarea acestor prestaţii în termen de 20 zile, respectiv 16 zile, de la emiterea facturilor de către reclamantă, părţile stipulând şi o clauză penală de 0,09% pe zi la întârziere, din valoarea facturii neachitate la scadenţă.
Tribunalul a statuat că serviciile au fost prestate de reclamantă în perioada 15 mai 2003 – 1 mai 2005, pârâta achitând cu întârziere facturile emise potrivit contractelor, context în care, după intrarea reclamantei în faliment, s-a emis factura din 22 decembrie 2005 pentru suma de 470.223,13 Ron, factură însuşită de pârâtă prin semnătura reprezentantului legal.
Apărarea pârâtei cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei a fost înlăturată cu motivarea că prin semnarea facturii pârâta a întrerupt cursul prescripţiei ce curge în favoarea sa.
Totodată tribunalul omologând expertiza contabilă efectuată în cauză şi necontestată de părţi, a reţinut că valoarea reală a penalităţilor, datorate este de 320.156,23 lei, pentru facturile emise în baza contractului 307/2003, iar pentru perioada cuprinsă între data efectuării calculului şi până la data introducerii acţiunii, pârâta nu datorează penalităţi întrucât a achitat preţul prestaţiilor înainte de data efectuării calculului.
II. Împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel, criticând prin motivele scrise depuse soluţia adoptată de tribunal pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În esenţă pârâta a susţinut că semnarea facturii fiscale nu reprezintă o recunoaştere neîndoielnică în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, din verificarea înscrisului rezultând că acesta nu poartă ştampila societăţii şi menţiunea cu privire la calitatea semnatarului.
Potrivit pârâtei, factura din 22 decembrie 2005 nu apare înregistrată în evidenţele societăţii iar, despre existenţa ei nu se face nici o menţiune în convocarea la conciliere trimisă prealabil introducerii prezentei acţiuni.
III. Prin Decizia nr. 37 din 13 mai 2008 Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul promovat de pârâtă, apreciind că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat corect prevederile legale, deoarece facturile depuse la dosar atesta plata cu întârziere a preţului şi nu au fost refuzate la plată fiind semnate de reprezentantul apelantei pârâte.
IV.La data de 26 iunie 2008 pârâta SC C.E.T. SA Bacău a declarat recurs împotriva deciziei date în apel, solicitând modificarea hotărârii atacate şi pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate, subsumate motivelor invocate, vizând nemotivarea deciziei atacate şi încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a examinat apărările sale esenţiale pentru dezlegarea pricinii cu referire la prescripţia dreptului material la acţiune, deoarece trimiterile din considerentele deciziei, la cele reţinute de prima instanţă nu constituie o motivare temeinică a soluţiei.
Sub acest aspect, recurenta reiterează susţinerile sale cu privire la excepţia invocată concluzionând că o examinare a lor prin prisma probatoriilor administrate impuneau concluzia contrară celei reţinute de instanţă respectiv inexistenţa vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.
IV. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, constată că prezentul recurs este fondat pentru considerentele ce urmează.
1. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
2. În cauză motivarea deciziei curţii de apel nu răspunde acestor exigenţe legale deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată de prima instanţă.
Cu alte cuvinte, concluzia instanţei nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt şi de drept ridicate care vizau prescripţia dreptului material la acţiune şi incidenţa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, cu atât mai mult cu cât apelul fiind o cale de atac devolutivă, instanţa era obligată după art. 295 C. proc. civ. să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
3. Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. îşi găseşte pe deplin justificarea în cauză, iar în absenţa motivării dezlegările instanţei nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 314 C. proc. civ. va admite prezentul recurs şi va casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceiaşi instanţă spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.E.T. SA Bacău, împotriva deciziei nr. 37 din 13 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 753/2009. Comercial → |
|---|
