ICCJ. Decizia nr. 773/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 773/2009
Dosar nr. 282/107/2006
Şedinţa publică din 9 martie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul M.M. a solicitat instanţei ca pe baza hotărârii ce o va pronunţa în cauză s-o oblige pe pârâta SC M.P.I. SA la plata sumei de 27.706,88 euro reprezentând contravaloare comision de agent, a sumei de 127.613,78 euro reprezentând penalităţi de întârziere de 0,5 % pe zi de întârziere, de la data scadenţei până la plata integrală a comisioanelor, plus cheltuieli de judecată, invocându-se prevederile art. 969 C. civ.
S-a depus întâmpinare de către pârâtă, care a solicitat respingerea acţiunii ca prematur introdusă, pentru nerespectarea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., iar pe fond a invocat faptul că, actul juridic s-a încheiat cu SC R.A. SRL şi nu cu reclamantul, iar pe de altă parte, M.M. a încasat într-un cont personal contravaloarea produselor livrate de către pârâtă beneficiarilor externi, prin falsificarea unei facturi fiscale pe care a întocmit-o pe numele său.
Potrivit sentinţei nr. 968/CA din 22 iunie 2007, Tribunalul Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.821,4 euro cu titlu de pretenţii precum şi suma de 3.800,58 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
A fost anulat ca insuficient timbrat capătul de cerere privind obligarea la plata de penalităţi.
S-a reţinut că, din coroborarea înscrisului denumit „Contract de agent" cu interogatoriul pârâtei şi înscrisurile depuse de pârâtă între reclamant şi societatea pârâtă s-au stabilit raporturi juridice specifice contractului de agent, astfel cum este acesta reglementat prin Legea nr. 509/2002.
Instanţa a constatat deasemenea şi existenţa unor relaţii comerciale specifice contractului de comision, între societatea pârâtă şi SC R.A. SRL a cărui unic asociat şi administrator este, reclamantul, SC M.P.I. SA Alba Iulia apărând astfel ca subiect în două raporturi juridice distincte.
Faptul că reclamantul a încheiat un contract de agent cu pârâta rezultă şi din atitudinea acesteia care, deşi iniţial a negat existenţa unui astfel de contract afirmând că actul juridic a fost încheiat cu SC R.A. SRL, ulterior a susţinut că înscrisul în care apare reclamantul a fost desfiinţat şi s-ar fi încheiat un nou contract de agent cu SC R.A. SRL.
Instanţa de fond a opiniat că, înfăţişarea de către pârâtă a înscrisului intitulat „Act de reziliere unilaterală a contractului din 3 decembrie 2002, datat 10 decembrie 2002 şi adresat reclamantului prin care se arată intenţia de a se denunţa contractul de agent din 3 decembrie 2002, propunându-se continuarea relaţiilor comerciale cu SC R.A. SRL, este lipsit de orice putere doveditoare, întrucât pârâta nu a dovedit că a notificat acest înscris reclamantului.
Dimpotrivă, din înscrisurile emise de firma P.T. a rezultat că livrările efectuate de către societatea pârâtă către această firmă, s-au realizat în baza comenzii din 12 decembrie 2002 şi că au fost realizate prin reclamantul M.M. ca şi agent.
Faptul că reclamantul a acţionat în calitate de agent în cadrul contractului încheiat cu pârâta, rezultă şi din înscrisurile depuse la dosar, prin care se confirmă că pentru facturile în discuţie comanda a fost acordată de către reclamant, fiind doar certificată de către SC R.A. SRL, această certificare neavând decât natura unei garanţii personale pe care această societate şi-a asumat-o faţă de cumpărător.
În raport şi de expertiza efectuată în cauză, instanţa de fond a constatat, în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., faptul că, în sarcina pârâtei s-a născut obligaţia de a plăti reclamantului comisionul aferent.
Cum, potrivit clauzei înserate în contractul de agent comisionul se calculează la suma încasată efectiv de către pârâtă, instanţa a avut în vedere numai suma efectiv plătită pârâtei pentru factura din 30 iunie 2003, calculată ca diferenţă între 15.091,20 euro şi 2.646 euro, la care se aplică procentul de 20%.
La calcularea comisionului cuvenit reclamantului instanţa a ţinut cont de faptul că prin o.p. din 28 martie 2003 pârâta a achitat reclamantului prin contul SC R.A. SRL suma de 3.794,08 euro.
Din suma de 23.415,28 euro, calculată de expertul contabil, a fost scăzută suma de 529,2 euro, comision calculat în plus pentru factura din 30 iunie 2003, rezultând un venit brut de 22.906,08 euro, din care se va scădea 2.290,06 euro, reprezentând impozit calculat conform art. 52 lit. e) Cod Fiscal, rezultând un venit net de 20.616,2 euro.
Instanţa de fond a reţinut că, din această sumă pârâta a achitat reclamantului suma de 3.794,08 euro, cu o.p. din 28 martie 2003, astfel că suma datorată se ridică la suma de 16.821,4 euro.
Pretenţiile reclamantului în legătură cu factura fiscală din 11 august 2003, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care această factură a fost emisă de pârâtă către SC R.A. SRL
Au fost apreciate ca neîntemeiate şi susţinerile pârâtei cum că, reclamantul îi datorează suma de 24.028,56 euro, atâta timp cât instanţa, nu a fost investită cu o cerere reconvenţională.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor de întârziere pentru neachitarea la termen a facturilor fiscale emise de către P.T., instanţa de fond a constatat că, din suma de 8.701,42 lei datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru capătul I şi II, reclamantul a achitat numai suma de 5.200 lei, care acoperă integral taxa de timbru pentru capătul I, astfel că, vor fi avute în vedere prevederile art. 20 alin. (3), din Legea nr. 146/1996, pentru capătul II de cerere.
Împotriva acestei hotărâri au promovat apel atât reclamantul cât şi pârâta.
Referitor la apelul formulat de reclamantul M.M., acesta a depus o cerere de renunţare la calea de atac, ilustrativă fiind în acest sens declaraţia autentificată din 4 septembrie 2007.
Pârâta SC I. SA, fostă SC M.P.I. SA Alba Iulia a solicitat, în principiu anularea sentinţei şi reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând să se pronunţe o soluţie de anulare a acţiunii ca insuficient timbrată, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale.
Curtea de Apel Craiova, sesizată cu soluţionarea apelului după strămutarea cauzei, prin Decizia nr. 136 din 14 mai 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei şi a luat act de renunţarea la apel formulată de apelantul - reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC I. SA Alba Iulia solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său şi schimbarea sentinţei în sensul anulării acţiunii ca insuficient timbrată sau, în subsidiar, respingerea acţiunii reclamantului.
În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică soluţia instanţei de apel ca nelegală întrucât a interpretat greşit normele din Legea nr. 146/1997 cu privire la sancţiunile aplicabile în caz de neîndeplinire a obligaţiei de timbrare a acţiunii. Astfel se susţine, în rezumat, că din interpretarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 rezultă că lipsa oricărei părţi din timbraj se sancţionează cu anularea cererii şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997.
În cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept tot pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., se critică Decizia instanţei de apel pentru nelegalitate constând în greşita interpretare a prevederilor art. 969 şi art. 1021 C. civ. şi în rezolvarea excepţiei neexecutării contractului, opusă de pârâtă reclamantului.
Astfel recurenta susţine, în esenţă, că primul contract de agent, încheiat cu reclamantul a fost reziliat în baza pct. VII.2 din contract iar această reziliere nu a fost contestată de către reclamant, care nici nu s-a prezentat la interogator pentru a răspunde unei întrebări cu privire la acest aspect (nr. 24), astfel încât în baza art. 225 C. proc. civ., acest aspect al rezilierii contractului este indiscutabil. Este evident, în aceste condiţii, că între părţi nu s-au îndeplinit obligaţii contractuale în baza contractului încheiat cu persoana fizică şi deci pârâta nu datorează vreo sumă reclamantului. De altfel, pentru derularea respectivului contract se impunea ca părţile să încheie anexă la contract, cuprinzând produsele pentru care agentul era mandatat să facă promovarea, dar anexa nu a mai fost încheiată şi deci nu se poate reţine că acest contract şi-a produs vreun efect juridic.
Raporturile contractuale specifice contractului de agent s-au desfăşurat doar prin SC R.A. SRL, al cărei unic asociat este reclamantul, această societate a facturat comisionul pentru intermedierile pe care le-a făcut şi l-a şi încasat. Or, din facturile emise de SC R.A. SRL rezultă că sumele facturate reprezintă comision exact pentru vânzările pentru care reclamantul mai solicită încă odată comision în prezenta cauză. Din acestea rezultă că apărarea pârâtei întemeiată pe neexecutarea contractului de către reclamant, ca persoană fizică, este întemeiată. Astfel, societatea deţinută de reclamant a facturat şi încasat comisionul de la firma din Germania parteneră a pârâtei, prin această încasare recunoscând că derularea raporturilor de intermediere nu s-a făcut în baza primului contract de agent, cu persoana fizică M.M..
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat este nefondat.
Instanţa de apel, a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile Legii nr. 146/1997, reţinând, în mod temeinic, că, în speţă, îşi are aplicabilitate art. 14 din această lege şi deci l-a sancţionat pe reclamant cu anularea doar a celui de al doilea capăt de cerere, urmare a timbrării insuficiente a acţiunii, în totalitate respectiv a netimbrării capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la penalităţi. Fiind în prezenţa unei acţiuni cu mai multe capete de cerere, neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru pentru unul din capete nu se sancţionează cu anularea în totalitate a acţiunii ci doar a respectivului capăt de cerere.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat de asemenea pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar vizând interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel a art. 969 şi art. 1021 C. civ. şi art. 225 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat.
Astfel instanţa a apreciat că înscrisul intitulat act de reziliere unilaterală nu are putere doveditoare, având în vedere doar împrejurarea că nu s-a probat că aceasta a fost comunicată reclamantului, fără însă a corobora această comunicare, existentă la dosar, cu împrejurarea că relaţiile de agent s-au derulat cu SC R.A. SRL al cărei unic asociat şi administrator era reclamantul M.M. – împrejurare care a contribuit la menţinerea unei stări de confuzie cu privire la raporturile cu pârâta şi cu clienţii – şi, mai ales, fără a face aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ., potrivit cărora dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice. Or, în cauză, în interogatoriul propus de pârâtă a fi luat reclamantului, întrebarea nr. 24 avea următorul conţinut: „corespunde adevărului că în conformitate cu clauzele contractuale contractul a fost realizat fără ca noi să datorăm vreo sumă în conformitate cu modalitatea de calcul prevăzută în contract?" iar refuzul sau neînfăţişarea nejustificată a reclamantului pentru a răspunde la această întrebare, putea şi trebuia interpretată de instanţă, - având în vedere coroborarea şi cu alte probe ale dosarului – ca o mărturisire a acestuia cu privire la rezilierea contractului. Un element suplimentar cu care refuzul de a răspunde la interogatoriu trebuia coroborat, în spiritul art. 225 C. proc. civ., în sensul aprecierii ca o mărturisire deplină asupra rezilierii contractului, este şi împrejurarea că nu s-a mai întocmit anexă la contract, necesară pentru determinarea produselor şi afacerilor pe care agentul le poate negocia pentru comitent sau în numele şi pe seama acestuia, aşa cum se prevede expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 509/2002.
În strânsă legătură cu acest aspect se află şi aşa-zisa excepţie a neexecutării contractului – în fapt o apărare a pârâtului faţă de pretenţiile unui reclamant întemeiate pe un contract – „excepţie" invocată de către pârâtă cu privire la executarea sau, mai exact, neexecutarea de către reclamant, ca persoană fizică, a contractului din 3 decembrie 2002 – contract reziliat – pe care îşi întemeiază pretenţiile, instanţele reţinând greşit că raporturile pârâtei cu clienţii s-ar fi derulat în virtutea şi în executarea acestui contract cu reclamantul, ca persoană fizică, în timp ce, în realitate, reclamantul a acţionat ca administrator al SC R.A. SRL., raporturile contractuale specifice contractului de agent derulându-se prin această societate. Fără a intra în analiza modului în care instanţele au apreciat probele administrate dar verificând criticile privind neexecutarea contractului se constată că, din ansamblul înscrisurilor aflate la dosar cu privire la raporturile dintre pârâtă, reclamanta, SC R.A. SRL şi clienţi (facturi, faxuri, e-mailuri ş.a.), precum şi din cele reţinute de expertiza contabilă efectuată în cauză de către expert contabil D.M. – expertiză necontestată de reclamant – rezultă că acele livrări de marfă dinspre pârâtă spre cei doi clienţi pentru care reclamantul pretinde plata comisionului s-au efectuat în baza comenzilor transmise de SC R.A. SRL către pârâtă şi că plata sumelor reprezentând comisioane s-a făcut către această societate, e adevărat, reprezentată de reclamant, ca administrator.
În acest sens nu poate fi neglijată nici ordonanţa în somaţie de plată din 11 noiembrie 2003 prin care a fost somată debitoarea SC R.A. SRL şi nu reclamantul M.M. să plătească creditoarei SC M.P.I. SA (pârâta din prezenta cauză) suma reprezentând preţ parţial pentru produsele livrate prin SC R.A. SRL este vorba despre aceleaşi livrări de produse şi de aceleaşi facturi pe care, în prezenta cauză, reclamantul îşi întemeiază pretenţiile. Respectiva ordonanţă în somaţie de plată nu a fost atacată de către debitoarea SC R.A. SRL cu cerere în anulare, ocazie cu care ar fi putut invoca, aşa cum ar fi putut-o face şi cu judecata cererii în somaţie de plată, faptul că nu ea este debitoarea obligaţiei ci un agent persoană fizică, respectiv M.M., care a acţionat în temeiul contractului din 3 decembrie 2002.
În raport de cele menţionate acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând comision datorat conform contractului din 3 decembrie 2002 apare ca nefondată.
Faţă de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să admită recursul pârâtei şi să modifice în parte Decizia atacată în sensul admiterii apelului pârâtei şi schimbării sentinţei atacate, în parte, respectiv respingerea acţiunii reclamantului cu privire la pretenţiile constând în plata comision formulate şi la obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. Se va menţine sentinţa cu privire la anularea ca insuficient timbrat a capătului de cerere privind obligarea la plata de penalităţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA (fostă SC M.P.I. SA) Alba Iulia împotriva deciziei nr. 136 din 14 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 968/CA/2007 din 22 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia comercială şi contencios administrativ.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge capătul de acţiune în plata comisionului şi cheltuieli de judecată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei privind plata penalităţilor.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei privind apelul formulat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 772/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 774/2009. Comercial → |
|---|
