ICCJ. Decizia nr. 905/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 905/2009
Dosar nr. 9194/30/2007
Şedinţa publică din 18 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 21 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9194/30/2007, Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamanţilor, a admis în parte cererea reclamanţilor Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC U.S. SRL, a dispus rezilierea contractului de închiriere din 8 februarie 1999 încheiat între părţi, evacuarea pârâtei din imobilul situat în Municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în CF Timişoara, constând în spaţiu cu altă destinaţie decât locuinţă în suprafaţă de 526,39 mp.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma totală de 77.393 lei, din care 73.012 lei reprezintă diferenţă chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalităţi de întârziere, a respins în rest acţiunea respectiv pretenţiile de 377.472 lei majorări de întârziere şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarea stare de fapt:
La data de 8 februarie 1999, între reclamanta Primăria Municipiului Timişoara, în calitate de locator şi pârâta SC U.S. SRL Timişoara, în calitate de locatar, s-a încheiat contract de închiriere, pentru imobilul situat în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în CF Timişoara, constând în spaţiu cu altă destinaţie decât locuinţă în suprafaţă de 526,39 mp.
Potrivit clauzelor contractului de închiriere anterior menţionat, respectiv art. 4 alin. (2) chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara. Succesiv, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care le abrogau pe cele anterioare.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 42/2000 stabileşte în art. 1 că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă.
Această hotărâre a fost atacată în justiţie de A.P.C.A.P.T. Timiş, intervenienţii Prefectul Judeţului Timiş şi un număr mare de chiriaşi. Acţiunea a fost admisă în prima instanţă şi s-a dispus anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000. Consiliul Local al Municipiului Timişoara a declarat recurs, care a fost admis şi s-a respins acţiunea, H.C.L.M.T. nr. 42/2000 rămânând în vigoare.
Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie 2003 se prevede că achitarea diferenţei din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 mai 2003.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 95 din 22 aprilie 2003 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie 2003 în sensul că achitarea diferenţei din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 31 decembrie 2003.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 13 din 27 ianuarie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie 2003 în sensul că achitarea diferenţei din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 30 iunie 2004, dată de la care se vor calcula penalităţile de întârziere şi majorările legale.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie 2003 în sensul că achitarea diferenţei din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalităţile de întârziere şi majorările legale.
Pârâta nu a făcut dovada că pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 a achitat chiria majorată prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000.
În art. 6 din contract se prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Având a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, prin prescripţie extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege. art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În privinţa momentului naşterii dreptului la acţiune, s-a observat că prin art. 5 alin. (1) din contractul de închiriere părţile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.
Prin art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere, care conform art. 969 alin. (1) C. civ. reprezintă legea părţilor, locatorul şi locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
H.C.L.M.T. nr. 42/2000 stabileşte în art. 1 că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă.
Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie 2003, modificat succesiv prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 95 din 22 aprilie 2003, art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 13 din 27 ianuarie 2004 şi art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, se prevede că achitarea diferenţei din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalităţile de întârziere şi majorările legale.
Sintetizând, părţile au convenit ca plata chiriei să se facă în condiţiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timişoara, iar astfel de acte au prorogat la 31 decembrie 2004 data scadenţei plăţii pentru diferenţele de chirie pe anul 2001.
Prin urmare, văzând şi art. 6 din contract, dreptul la acţiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenţei (31 decembrie 2004), respectiv 30 ianuarie 2005.
Faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată (14 decembrie 2007), s-a observat că termenul de prescripţie nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în raport cu Decretul nr. 167/1958, 3 ani, aşa cum susţine pârâta sau în raport cu OG nr. 92/2003, 5 ani, aşa cum susţine reclamantul.
Examinând fondul cauzei, prima instanţă a considerat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată în privinţa capetelor de cerere constând în reziliere şi evacuare şi întemeiată în parte în privinţa capătului de cerere constând în pretenţii.
Astfel, potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Conform art. 6 din contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice; după această perioadă de 30 de zile calendaristice, contractul de închiriere este reziliat de drept.
De asemenea, potrivit art. 1439 alin. (2) C. civ., în cazul când una din părţi nu împlineşte îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desfiinţarea contractului de locaţiune. La dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000, ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 8 februarie 1999 încheiat între părţi.
Referitor la capătul de cerere constând în evacuarea pârâtei, s-a observat că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să justifice prezenţa în imobilul litigios, dispunându-se astfel evacuarea pârâtei din imobilul situat în municipiul Timişoara, judeţul Timiş, înscris în CF Timişoara, constând în spaţiu cu altă destinaţie decât locuinţă în suprafaţă de 526,39 mp.
În privinţa capătului de cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferenţelor de chirie, a majorărilor şi a penalităţilor, instanţa a considerat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în diferenţele de chirie şi penalităţile.
Conform art. 1429 C. civ., locatarul are obligaţia de a plăti chiria la termenele stabilite. S-a reţinut că din înscrisurile depuse de reclamanţi la dosarul cauzei rezultă că acesta are faţă de pârâtă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sensul art. 379 C. proc. civ.
Debitul constând în chirie are o existenţă determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului Timişoara prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe mp, în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafaţa imobilului cât şi destinaţia acestuia, criterii care se regăsesc şi în anexa la H.C.L.M.T. nr. 42/2000, reţinându-se că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pârâta datorează o diferenţă de chirie de 73.012 lei.
Instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamanţilor conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 92/2003, deoarece veniturile din chirii ar constitui creanţe bugetare. Astfel, s-a observat că aplicabilitatea Codului de procedură fiscală iese din discuţie, pe de o parte, deoarece atâta vreme cât între părţi există un contract valabil încheiat îşi produce efectele potrivit clauzelor sale, iar pe de altă parte, deoarece chiar dacă veniturile din chirii constituie creanţe bugetare, această împrejurare nu implică şi caracterul fiscal al creanţei respective. Raporturile contractuale presupun poziţii de egalitate între părţi, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speţă, raporturile dintre părţi sunt guvernate de contractul de locaţiune şi de dispoziţiile legii civile. Rezultă că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la majorări de întârziere şi la penalităţi de întârziere întemeiate pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
S-a reţinut că reclamanţii sunt însă îndreptăţiţi la penalităţi de întârziere contractuale, conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cum penalităţile se calculează la suma datorată, iar pârâta a depăşit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150% din debit. Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 stabileşte că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depăşirii debitului de către penalităţi, suma maximă pe care reclamanţii o pot pretinde cu titlu de penalităţi de întârziere este cea egală cu debitul, adică 73.012 lei. Dar, reclamanţii au solicitat penalităţi doar în cuantum de 4.381 lei, situaţie în care îşi găseşte aplicabilitatea principiul disponibilităţii, materializat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Prin urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma totală de 77.393 lei, din care 73.012 lei reprezintă diferenţă chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalităţi de întârziere, fiind respinsă în rest acţiunea, respectiv pretenţiile de 377.472 lei majorări de întârziere.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâta căzând total în pretenţii în privinţa capetelor de cerere constând în reziliere şi evacuare, aceasta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi pârâta SC U.S. SRL, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 19 mai 2008.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 127 din 16 iunie 2008 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtei schimbând în parte sentinţa şi a respins cererea reclamanţilor, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, date fiind raporturile locative dintre părţi, chiria stabilită prin contract are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local şi că astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanţe fiscale. Ca atare, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferenţelor de chirie se aplică termenul de prescripţie de 3 ani, termen care a început să curgă la data de 1 octombrie 2002 pentru diferenţa de chirii datorată pe perioada 1 ianuarie 2001 - 1 octombrie 2002 şi de la data scadenţei pentru fiecare chirie pentru diferenţele lunare din perioada 1 octombrie 2002 - 28 martie 2003. Cum acţiunea a fost înregistrată doar la 18 decembrie 2007, dreptul la acţiune pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 1 octombrie 2001 - 28 februarie 2003 este prescris extinctiv.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara solicitând admiterea recursului lor şi modificarea deciziei în sensul admiterii apelului lor, respingerii excepţiei prescripţiei extinctive, schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond şi admiterea în întregime a acţiunii lor.
În motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii critică instanţa de apel în primul rând pentru admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune întrucât nu a aplicat în speţă dispoziţiile Codului fiscal care prevăd că termenul de prescripţie este de 5 ani, fiind vorba de sume care reprezintă creanţe bugetare, aşa cum sunt definite de OG nr. 45/2003.
Pe de altă parte recurenţii - reclamanţi susţin că şi dacă s-ar calcula termenul de prescripţie de 3 ani pretenţiile lor nu sunt prescrise deoarece prescripţia a fost întreruptă pe perioada soluţionării cererii în anularea hotărârii Consiliului Local Timişoara nr. 42/2000, cerere respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
În continuarea motivării recursului lor reclamanţii reiau susţinerea privind asimilarea sumelor obţinute din închirierea spaţiilor creanţelor bugetare şi aplicarea termenului special de prescripţie de 5 ani după care fac o serie de consideraţii cu privire la executarea contractului de închiriere şi la calculul chiriei şi al penalităţilor care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În partea finală a recursului lor reclamanţii arată că temeiul de drept al calculului majorărilor şi penalităţilor de întârziere este OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală şi critică faptul că se face o confuzie între penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere, menţionând că primele se percep pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 iar cele de al doilea de la 1 ianuarie 2005 până la data plăţii.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate ce pot fi încadrate în motivele legale de recurs, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanţa de apel în mod legal a reţinut că este prescrisă creanţa pretinsă de reclamanţi şi ca atare a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Nu este întemeiată susţinerea reclamanţilor - recurenţi că sumele încasate cu titlu de chirii ar constitui creanţe bugetare prescriptibile în 5 ani, conform Codului de Procedură Fiscală. În mod corect a stabilit instanţa de apel că aceste sume au natura unor venituri proprii la bugetul local iar din momentul în care se datorează chiria reprezintă o creanţă bugetară de încasat la bugetul local dar nu o creanţă fiscală, în sensul prevederilor art. 91 din OG nr. 92/2003, pentru care termenul de prescripţie este de 5 ani. Aceasta întrucât între părţi nu a luat naştere un raport juridic fiscal, niciuna dintre părţi nu are calitatea de organ fiscal şi chiria convenită contractual este doar o categorie a creanţelor bugetare în sens larg dar nu are regimul juridic al unei creanţe fiscale (impozite, taxe, accize etc.). Drept urmare prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de închiriere, chiar şi prestaţiile care vizează cuantumul chiriei şi termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun, inclusiv în ceea ce priveşte normele de reglementare a prescripţiei extinctive cuprinse de Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte nu este întemeiată nici cealaltă critică a recurenţilor cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie întrucât instanţa de apel a luat în considerare acelaşi termen ca cel indicat de recurenţi respectiv 1 octombrie 2002 dar a reţinut, în mod corect, că acţiunea reclamanţilor este prescrisă şi raportată la acest moment, întrucât termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani.
Faţă de cele de mai sus, reţinând că instanţa de apel a soluţionat în mod legal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, drept urmare, în mod corect a respins, pe acest temei acţiunea reclamanţilor Curtea nu va mai examina şi criticile recurenţilor privind calculul chiriei şi penalităţilor de întârziere precum şi al majorărilor de întârziere, aceste critici rămânând fără obiect.
Faţă de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat iar în baza art. 274 C. proc. civ. să oblige recurenţii să plătească intimatei - pârâte cheltuielile de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 127 din 16 iunie 2008, ca nefondat.
Obligă recurenţii să plătească intimatei - pârâte SC U.S. SRL Timişoara suma de 5.926 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 902/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 906/2009. Comercial → |
|---|
