ICCJ. Decizia nr. 1000/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1000/2010
Dosar nr. 3296/111/2008
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 3296/111 din 16 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.V.E. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la modificarea denumirii sale comerciale, în sensul eliminării cuvântului V. şi interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V. în activitatea sa comercială. Reclamanta a solicitat şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că denumirea sa este înregistrată la O.R.C., cu respectarea prevederilor Legii nr. 26/1990, iar marca V. reprezintă o marcă înregistrată O.S.I.M. din 18 februarie 2003. În aceste condiţii, reclamanta pretinde că are exclusivitate asupra denumirii respective, putând cere interzicerea utilizării ei de către terţi, fără acordul său, în temeiul art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998.
Prin sentinţa comercială nr. 44/COM din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea, a fost obligată pârâta să elimine din denumirea sa comercială cuvântul V. şi i s-a interzis acesteia să utilizeze marca V. în activitatea comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin certificatul de înregistrare din 18 decembrie 2003, reclamanta a dobândit, în baza Legii nr. 84/1998, un drept asupra mărcii V., durata de protecţie a mărcii fiind stabilită la 10 ani.
În aceste condiţii, în temeiul art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, reclamanta poate cere instanţei competente să interzică terţilor folosirea, în activitatea lor comercială, a unui semn care ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
S-a apreciat că elementul dominant în cuprinsul celor două denumiri comerciale este cuvântul V.E. care, fiind un cuvânt compus (v. şi e.) el induce în percepţia publicului ideea că societatea care îl foloseşte desfăşoară activităţi în domeniul comercializării vinurilor, având o anumită experienţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A.V.E. SRL, solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii.
Prin Decizia nr. 46/C din 21 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată şi s-a respins capătul de cerere privind interzicerea utilizării de către pârâtă a mărcii V.E. în activitatea comercială. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin folosirea de către pârâtă a denumirii sale, se produce confuzie cu societatea reclamantă, atât în ce priveşte denumirea cât şi marca acesteia, încălcându-se astfel prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991.
Denumirea comercială a pârâtei ar putea fi percepută ca nume al produselor acesteia, iar clienţii ar putea crede că produsele pârâtei, cât şi cele ale reclamantei, fac parte din aceeaşi zonă de produse, aparţinând aceluiaşi producător, sau unor producători diferiţi, dar între care există o legătură economică.
Instanţa de apel a considerat că reclamanta are dreptul de a cere eliminarea cuvântului V.E. din denumirea pârâtei, în baza art. 35 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi în baza art. 10 bis alin. (2) din Convenţia de la Paris – pentru protecţia proprietăţii industriale.
Capătul de cerere privind utilizarea mărcii V.E. a fost găsit neîntemeiat, deoarece pârâta nu are înregistrată o asemenea marcă şi deci ea nu există.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
I. Reclamanta a adus următoarele critici, deciziei recurate.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atunci când a apreciat că nu există o marcă cu denumirea V.E. înregistrată ci doar o marcă cu denumirea V.
Legea nu arată că pentru încălcarea dreptului la marcă trebuie ca semnul să fie identic, ci este suficient ca el să fie asemănător, or, în cauza de faţă este evident că el este asemănător.
II. Pârâta a adus deciziei recurate următoarele critici.
1. Valabilitatea înregistrării firmei sale nu poate fi pusă în discuţie decât în calea unei acţiuni comerciale speciale, în anularea înregistrării firmei comerciale, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
2. Reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit folosirea, de către pârâtă, a semnului similar mărcii sale înregistrate, ca semn distinctiv pentru produsele sau serviciile identice sau similare pârâtei.
3. Rezolvarea aşa-zisului conflict în legătură cu denumirea firmei nu se putea soluţiona raportat la dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, ci doar în anularea înregistrării numelui comercial.
Părţile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Recurenta reclamantă a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţelor comerciale, având în vedere că temeiul de drept invocat, îl reprezintă dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cerere introductivă reclamanta a invocat încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998, a dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 ale Convenţiei de la Paris – privind protecţia dreptului de proprietate intelectuală, a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 148/2000 şi ale art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990.
Toate aceste dispoziţii legale se referă la protecţia dreptului de proprietate intelectuală, or, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. aceste litigii sunt soluţionate în primă instanţă de către tribunale ca instanţe civile şi nu ca instanţe comerciale.
Prin urmare, Înalta Curte constatând că în mod nelegal litigiul a fost soluţionat, atât în primă instanţă cât şi în apel, ca un litigiu comercial, în baza art. 312 alin. (1) şi (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., va admite excepţia de necompetenţă materială a instanţelor comerciale, ridicată de reclamanta - recurentă, va admite recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă şi va casa atât Decizia recurată cât şi sentinţa nr. 44/COM din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, ca instanţă civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia necompetenţei instanţelor comerciale.
Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. SRL Bucureşti şi pârâta SC A.V.E. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 46/C/2009 din 21 aprilie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia menţionată şi sentinţa comercială nr. 44/COM/2009 din 21 ianuarie 2009 a Tribunalului Bihor Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Bihor, ca instanţă civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 909/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1001/2010. Comercial → |
|---|
