ICCJ. Decizia nr. 909/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.909/2010
Dosar nr. 2663/3/2008
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC F.I. SRL Rossano Italia a solicitat prin acţiune obligarea pârâtei SC H. SA la plata sumei de 22.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective a sumei de 30.000 lei, echivalentul sumei de 7.500 euro plătiţi în lei la data finanţării, obligarea debitoarei la plata penalităţilor în sumă de 1.777 euro şi 2.370 lei aferente celor două sume solicitate; obligarea debitoarei la plata dobânzii legale pentru suma de 22.500 euro şi 30.000 lei reprezentând valoarea totală a contractului de finanţare 28 iunie 2004, având scadenţa după 12 luni, respectiv la data de 8 iulie 2005 .
În motivarea acţiunii reclamanta s-a referit la prevederile contractului de finanţare prin care i-a acordat pârâtei suma de 30.000 euro pentru a fi utilizată în scopul obţinerii certificatului G.M.P. şi a urgentării obţinerii autorizaţiei de punere pe piaţă a produsului B. unguent, în baza contractului de licenţă de brevet şi marcă încheiat cu debitoarea din 23 august 2002 .
Prin contract, a susţinut reclamanta, pârâta s-a obligat să restituie întreaga sumă primită pentru finanţare la data de 8 iulie 2005, termen pe care nu l-a respectat.
În cauză, odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a invocat insuficienta timbrare a cererii principale, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a societăţii reclamante şi nulitatea cererii de chemare în judecată.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care prin sentinţa nr. 9037 din 11 septembrie 2008 a admis acţiunea principală precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 22.500 euro echivalent în lei la data plăţii, la 30.000 lei echivalent în lei a sumei de 7.500 euro şi la plata dobânzii legale de 23.941,31 lei calculată şi în continuare până la restituirea efectivă a sumei datorată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins excepţia disjungerii cererii reconvenţionale, s-a admis excepţia de netimbrare invocată de reclamanta-pârâtă reconvenţională şi în consecinţă cererea reconvenţională formulată de SC H. SA a fost anulată ca netimbrată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta a probat predarea către pârâtă a sumei de 30.000 euro cu termen scadent de restituire la 8 iulie 2005, în timp ce pârâta nu a restituit suma primită nici până la data introducerii acţiunii. Nerespectarea obligaţiei contractuale de către pârâtă, potrivit primei instanţe, justifică acţiunea reclamantei de obligare a pârâtei la plată.
Apelul pârâtei SC H. SA.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 9037 din11 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a declarat apel, pârâta SC H. SA pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate constând în obligarea greşită la plata sumei de 30.000 euro, la plata penalităţilor şi dobânzilor în condiţiile în care nu există datorie, nu s-a stipulat în contract o clauză penală cu acordul părţilor, iar reclamanta nu deţine nicio creanţă împotriva sa pentru a fi obligată la plata dobânzilor legale. În completarea la motivele de apel, SC H. SA a invocat necompetenţa Tribunalului Bucureşti de a soluţiona cauza în primă instanţă, competenţa revenindu-i potrivit art. 10 alin. (4) C. proc. civ. Tribunalului Iaşi, acesta fiind locul unde s-a încheiat convenţia.
Prin Decizia nr. 134 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul pârâtei SC H. SA. Asupra excepţiei privind necompetenţa teritorială s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) din contract prin care s-a stabilit că litigiile se vor soluţiona de instanţa competentă, această instanţă fiind Tribunalul Bucureşti. A fost respinsă de Curtea de Apel şi excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de apelantă cu motivarea că obligaţiile finanţatorului rezultă din contractul încheiat de părţile în proces prin care apelanta s-a obligat să restituie în maxim 12 lunisuma pretinsă prin acţiune. În continuare, instanţa de apel a apreciat că nu poate decide asupra altor motive fără să încalce principiul disponibilităţii statuat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. iar pe fondul cauzei a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă întrucât obligaţia de restituire a sumei de 30.000 euro nu a fost îndeplinită la termenul din 8 iulie 2005.
În fine, criticile privind plata penalităţilor au fost înlăturate deoarece apelanta nu a fost obligată la vreo sumă cu acest titlu iar în privinţa dobânzilor s-a stabilit ca fiind corect aplicate prevederile art. 43 C. com. În privinţa debitului principal Curtea de apel a stabilit că sunt aplicabile prevederile art. 969 C. proc. civ. şi Capitolul VI din contract prin care apelanta s-a obligat ferm la restituirea sumei de 30.000 Euro în maximum 12 luni de la data primirii finanţării.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 134 din 20 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, pârâta SC H. SA Iaşi în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În sprijinul recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 3,7,8,9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora SC H. SA a susţinut că s-au încălcat prevederile art. 149 din Legea nr. 105/1992 punctele 1,2,4 care atrag în mod obligatoriu competenţa Tribunalului Iaşi. A susţinut recurenta că în contractul de licenţă şi brevet s-a stabilit expres competenţa instanţei de la sediul licenţiatului acesta fiind Tribunalul Iaşi.
Recurenta a criticat şi respingerea excepţiei de conexitate şi litispendenţă în condiţiile în care s-au promovat acţiuni identice la instanţe diferite, afirmaţia instanţei că SC F.I. SRL Rossano Italia nu a avut calitate în acel dosar fiind combătută de actele dosarului. Problema inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamantă, sub aspectul motivării respingerii sale de către instanţa de apel, a fost criticată cu argumentul că nu s-au analizat clauzele contractului pentru a extrage o eventuală justificare a pretenţiilor.
Recurenta nu a contestat primirea împrumutului de la reclamanta intimată în scopul producerii medicamentului B. unguent şi nici faptul că termenul scadent a fost depăşit ci susţine că trebuia aplicată clauza specială prin care s-a prevăzut că reclamanta SC F.I. SRL Rossano Italia va primi părţi sociale la SC H. SA Iaşi, la valoarea actualizată a sumei împrumutate de la data scadenţei. Întrucât convenţia are putere de lege între părţile contractante, în opinia recurentei, reclamanta nu mai putea pretinde suma de bani. Este de neînţeles, în logica sa, faptul că prima instanţă nu a observat clauza imperativă din contract, iar instanţa de apel a refuzat să se pronunţe asupra ei.
Pentru toate aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată şi inadmisibilă.
Intimata SC F.I. SRL Rossano Italia prin întâmpinare a apreciat ca neîntemeiate atât criticile privind excepţia necompetenţei teritoriale cât şi a inadmisibilităţii acţiunii întrucât normele care le reglementează nu sunt absolute iar prin contract părţile nu au convenit o altă competenţă. Potrivit intimatei obligaţia a luat naştere în Bucureşti iar competenţa revine Tribunalului Bucureşti. În privinţa conexării dosarului prezent la dosarul Tribunalului Iaşi, intimata a arătat că în acel dosar era parte SC F.I. SRL Rossano Italia – Filiala Timiş şi nu SC F.I. SRL şi că, în acel dosar a fost formulată cerere reconvenţională împotriva sa în timp ce în acest dosar SC H. SA nu a investit Tribunalul Bucureşti cu o astfel de cerere din moment ce a refuzat plata taxei de timbru.
În final a susţinut că instanţa a fost investită cu soluţionarea acţiunii în temeiul contractului de finanţare clauza cap. VI, că are dreptul la restituirea sumei finanţate indiferent de autorizarea sau neautorizarea produsului B. unguent sau de vinderea acestuia. Justificat, a considerat intimata, instanţa a dat eficienţă cap.VI din contract din moment ce nu s-a cerut prin acţiune să se dea efecte clauzei înscrisă în cap.VII care oricum era imposibil de realizat.
Recursul este nefondat.
Chestiune prealabilă importantă pentru examinarea motivelor invocate de recurentă:
Recursul, în actuala reglementare se defineşte prin atributul său de a fi cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, de aici şi scopul său esenţialmente de control al legalităţii. Aceasta înseamnă că dispoziţiile procedurale referitoare la promovarea căii extraordinare de atac a recursului trebuie respectate întocmai, în acest sens urmând să fie observate dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. cu referire specială la litera (c) prin care se impun cerinţe obligatorii de indicare în cuprinsul cererii de recurs a motivelor de nelegalitate şi a dezvoltării acestora.
În raport de aceste cerinţe şi observând că fiecare motiv de nelegalitate vizează o anumită încălcare a legii, Înalta Curte constată că recurenta nu a respectat aceste dispoziţii procedurale întrucât nu a arătat în concret în ce constau greşelile săvârşite de către instanţa de apel în fiecare caz în parte, mai precis spus, în cazul fiecărui motiv de nelegalitate.
Revenind la criticile formulate de recurentă:
S-a invocat prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. încălcarea competenţei altei instanţe sub cuvânt că a fost judecată cauza de Tribunalul Bucureşti şi nu de Tribunalul Iaşi. Pornind de la cauza creanţei care este contractul de finanţare se constată din conţinutul său că părţile nu au convenit reguli derogatorii de competenţă ci, dimpotrivă, au stabilit că litigiile de orice fel în legătură cu acest contract se soluţionează de instanţele judecătoreşti competente.
În acest context în care contractul a fost încheiat şi se execută supunându-se legislaţiei naţionale, analiza încălcării dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială se examinează după dreptul comun. Se va reţine astfel că recurenta a pus în discuţie încălcarea normelor de competenţă teritorială a căror reglementare nu este exclusivă pentru ca excepţia să poată fi invocată în orice fază a procesului. În faţa tribunalului, după cum rezultă din actele dosarului, nu a fost formulată o astfel de apărare procesuală. Văzând şi dispoziţiile art. 159 C. proc. civ. necompetenţa invocată neavând caracter absolut concluzia care se impune este că aceasta nu mai poate fi pusă în discuţie. În fine, în cazul în care normele nu sunt absolute, necompetenţa teritorială nu poate fi invocată, decât până la prima zi de înfăţişare şi înainte de a se pune concluzii în fond. După acest moment, potrivit art. 136 C. proc. civ. excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile legii nu mai pot fi invocate, afară de cele de ordine publică.
Înalta Curte va mai reţine că dispoziţiile art. 149 şi art. 155 din Legea nr. 105/1992 sunt o aplicare în materia competenţei teritoriale a adagiului actor sequitur forum rei şi întrucât prin aceste reguli se stabileşte competenţa teritorială a instanţelor române de la sediul pârâtului, de la locul unde a luat naştere sau trebuia executată obligaţia care izvorăşte dintr-un contract care se află în România, dispoziţiile respective neavând caracter absolut, modalitatea de apărare pe calea excepţiei necompetenţei teritoriale nu derogă de la dispoziţiile art. 137 raportate la art. 136 C. proc. civ. astfel cum s-a mai arătat .
Prin urmare, această critică întemeiată pe art. 304 (3) C. proc. civ. va fi respinsă, Înalta Curte constatând şi faptul că această excepţie a fost invocată pentru prima dată în apel.
2. Critica privind respingerea excepţiei de conexitate şi litispendenţă va fi respinsă întrucât nu a fost argumentată în drept prin indicarea în concret a dispoziţiilor legale încălcate şi a argumentelor care demonstrează că erau întrunite condiţiile conexităţii sau litispendenţei.
Nefiind în faţa unei căi de atac devolutive ci de reformare în care se discută legalitatea soluţiei anterior pronunţată, Înalta Curte nu poate imagina eventuale ipoteze de analiză neîncadrate în drept, critica respectivă, formulată de recurentă fiind o afirmaţie şi nu o dezvoltare în fapt şi în drept a vreunui motiv de nelegalitate. Din acest punct de vedere nu sunt aplicabile nici prevederile art. 306 (3) C. proc. civ.
3. Prin a treia critică se reproşează instanţelor anterioare faptul că nu au analizat şi interpretat corect şi integral clauzele contractului pentru,,a extrage o eventuală justificare a pretenţiilor". Această susţinere în opinia recurentei are legătură cu motivarea absurdă a problemei inadmisibilităţii acţiunii promovată de reclamantă.
Nici această critică nu a fost încadrată în vreun motiv de nelegalitate şi nici nu au fost dezvoltate argumente care să poată, eventual să fie analizate de Înalta Curte ca instanţă de control a legalităţii. Dacă se admite că această excepţie constituie în realitate un mijloc de apărare cu o natură juridică mixtă, care se apropie mai mult de apărările de fond prin finalitatea scopului în care au fost făcute, susţinere exprimată şi în recurs în sensul că se solicită respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă, nu s-ar putea reţine critica, chiar şi dacă se trece peste faptul că nu a fost încadrată în vreun motiv de nelegalitate. Sub aspectul său obiectiv inadmisibilitatea ca excepţie (dacă s-ar admite că este o excepţie distinctă de excepţiile procesuale), nu ar putea fi primită întrucât se tinde a se obţine pe această cale nerecunoaşterea dreptului şi pretenţiilor reclamantului, sau altfel spus, aceste drepturi potrivit opiniei recurentei nu ar putea fi ocrotite prin demersul judiciar urmat de reclamantă. În aceeaşi ordine a raţionamentului se observă din argumentele aduse privind puterea de lege a convenţiei dintre părţile în proces că, prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii se tinde în realitate spre o anumită modalitate a respingerii cererii aşa încât nefiind o excepţie de sine stătătoare nu se poate reproşa instanţei de apel că a dat o dezlegare incorectă acestei apărări. În acelaşi sens, trebuie reţinut că, în realitate recurenta a dezvoltat chestiuni de fond care vizează convenţia dintre părţile în proces şi îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor asumate, iar această chestiune trebuie observată şi prin prisma susţinerilor din recurs care trimit la dispoziţiile art. 969 C. civ. Abordarea acestei excepţii cu argumentele arătate vizează nu exerciţiul dreptului la acţiune ci condiţia de fond a dreptului, aceea de a fi ocrotit de lege.
În contextul arătat, raţionamentul recurentei este în contradicţie cu propriile argumentate aşa încât nici sub acest aspect critica nu va fi reţinută.
4.Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Dispoziţiile art. 969 C. civ. pot fi puse în discuţie din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pe care recurenta nu l-a argumentat şi dezvoltat. Dacă se admite că trimiterea la art. 969 C. civ., în conformitate cu art. 306 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează totuşi acest motiv de nelegalitate, trebuie reţinut că acţiunea a fost promovată de intimată pentru ocrotirea dreptului prevăzut de art. 6 alin. (3) din contract. Or, este necontestat faptul că termenul de restituire a finanţării s-a împlinit şi că suma nu a fost restituită. Acestui drept, care decurge din clauza menţionată, recurenta i-a opus prevederile clauzei speciale prin care s-a stipulat că nerestituirea sumei împrumutate la termenul scadent dă dreptul reclamantei SC F.I. SRL Rossano Italia de a primi părţi sociale la SC H. SA la valoarea actualizată a sumei împrumutate la data scadenţei . După analiza acestor clauze, instanţa de apel a reţinut corect că nu a fost sesizată cu o astfel de cerere prin care să se solicite părţi sociale, astfel că nu se putea pronunţa decât in limine litis, cerinţă impusă de art. 129 (6) C. proc. civ.
Distinct de aceste constatări, Înalta Curte va reţine şi un alt aspect în legătură cu motivul de nelegalitate luat în examinare pentru promovarea recursului şi anume că interpretarea contractului aparţine instanţei care judecă litigiul în fond, că nu există niciun motiv îndoielnic în art. VI din contractul de finanţare în legătură cu obligaţia de restituire a finanţării după „maxim 12 luni de la data primirii sumei". Discuţia se poartă între această clauză care este stipulată în favoarea reclamantei intimate şi clauza din art. 7 stipulată în favoarea finanţatului care în caz de neexecutare a obligaţiilor sau de nerestituire a sumei, „va cesiona" părţi sociale în valoarea actualizată a sumei reprezentând finanţarea la data scadenţei. Cele două clauze, ale contractului nu sunt îndoielnice prin conţinutul lor pentru ca instanţa să intervină în convenţie prin interpretare. De asemenea trebuie observat că obligaţia de restituire a finanţării nu poate fi contestată iar pentru a opune clauza specială, debitoarea ar fi trebuit să demonstreze că a operat cesiunea sau că a propus cesionarea părţilor sociale pentru acoperirea sumei finanţate. În contextul arătat, dreptul reclamantei intimate este protejat de art. VI din contract. De esenţă pentru ambele clauze este obligaţia de restituire a finanţării, acesta fiind sensul şi scopul urmărit de părţi iar debitoarea nu ar putea impune un mod de stingere a obligaţiei pe care ea însăşi nu l-a iniţiat.
5. În fine, drepturile procesuale se exercită cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege ( art. 723 C. proc. civ.). Din ultima critică, şi aceasta neîncadrată în drept şi nefundamentată în fapt, trebuie reţinut că dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. au fost respectate întrucât cererea de amânare nu era documentată în sensul celor afimate prin înscrisul depus la dosar şi, totuşi, instanţa a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Prin urmare, egalitatea armelor, element inerent pentru a oferi părţilor posibilitatearezonabilă de a-şi prezenta apărările a fost respectată. Prin aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ. s-a urmărit ca intimata să nu fie pusă într-o situaţie de dezavantaj în raport de cealaltă parte. Nu rezultă însă niciun demers din partea apărătorului recurentei până la momentul pronunţării, pentru a admite că această susţinere făcută în recurs are acoperire în actele dosarului.
Rezumând argumentele de mai sus se va reţine, că recurenta nu a respectat întocmai dispoziţiile procedurale cu privire la motivarea recursului, distinct, pe chestiuni de drept care să vizeze nelegalitatea şi că din punctul de vedere al chestiunilor abordate de Înalta Curte, criticile sunt nefondate.
În consecinţă, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA IAŞI împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta SC H. SA IAŞI la plata sumei de 4.158 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC F.I. SRL ROSSANO ITALIA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1000/2010. Comercial → |
|---|
