ICCJ. Decizia nr. 1039/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1039/2010
Dosar nr. 222/2/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Prin sentinţa comercială nr. 81 din 16 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea SC V. SA Iaşi în contradictoriu cu intimata A.D.S., împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune din 9 martie 2004 şi a somaţiei de plată din 11 decembrie 2008, până la concurenţa sumei de 3.354,09 lei reprezentând contravaloarea redevenţei datorate şi a penalităţilor de întârziere aferente acesteia.
A fost anulată somaţia de plată pentru suma de 30.275,53 lei, intimata fiind obligată să o restituie.
S-a respins cererea de anulare parţială a contractului de concesiune, intimata fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1687,50 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Clauza penală este o convenţie accesorie a părţilor prin care determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Această determinare anticipată nu se poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare câtă vreme părţile au omis să indice în concret prevederea legală la care fac trimitere.
De altfel, deşi au invocat o clauză penală în contract părţile din dosar nu au fost scutite de a se mai adresa justiţiei pentru evaluarea prejudiciului
În lipsa unei clauze penale valabile stabilită în contractul părţilor contestatoarea nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor investiţionale.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei de anulare parţială a contractului de concesiune din 2004 Curtea a respins-o ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat nulitatea clauzei penale şi nici un alt motiv de anulare a acesteia, specificând chiar că nu a avut motive de a ridica obiecţiuni la momentul încheierii contractului în ceea ce priveşte valabilitatea clauzei pentru că şi-ar fi agravat poziţia contractuală prin asumarea de noi obligaţii.
Împotriva acestei sentinţe intimata A.D.S. a declarat recurs, în motivarea căruia arată următoarele:
Elementele reţinute de instanţă relative la clauza penală inserată în cuprinsul contractului de concesiune din 2004 sunt contradictoriii. Pe de o parte, instanţa de fond a statuat că „în lipsa unei clauze penale valabile stabilită în contractul părţilor SC V. SA nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor investiţionale", de unde rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra valabilităţii clauzei în sensul că a constatat nevalabilitatea acesteia. Iar pe de altă parte, instanţa reţine că „în ceea ce priveşte cererea contestatoarei de anulare parţială a contractului de concesiune nr. din 2004, Curtea urmează să o respingă ca neîntemeiată întrucât societatea nu a invocat nulitatea clauzei penale şi niciun alt motiv de anulare a acesteia" de unde rezultă că instanţa, nefiind învestită cu o cerere de anulare, se pronunţă totuşi în sensul respingerii acesteia.
În mod eronat instanţa a respins apărarea recurentei în sensul că formularea art. 7.1.21 nu este ambiguă şi susceptibilă de interpretări şi în mod eronat a reţinut că această determinare anticipată nu se poate realiza potrivit cu prevederile legale în vigoare câtă vreme părţile au omis să indice în concret prevederea legală la care fac trimitere.
Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie publică în sensul Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, iar veniturile din contractele de concesiune se virează la bugetul de stat, deoarece conform OUG nr. 147/2002 art. 8 alin. (5) „sumele datorate potrivit legii (..) precum si celelalte neachitate la termenele legale de plată urmează acelaşi regim juridic". Astfel în sensul art. 7.1.21 din contractul de concesiune din 2004, penalităţile de întârziere se calculează la nivelul creanţelor bugetare, iar cuantumul este stabilit de lege.
Chiar în cazul în care instanţa ar fi considerat nevalabilă clauza penală stipulată în contract, acest lucru nu înseamnă că recurenta nu poate solicita acoperirea pagubei suferite urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiei de a realiza investiţiile.
Instanţa de judecată ar fi trebuit să stabilească cu exactitate care este prejudiciul suferit şi să anuleze parţial formele de executare proporţional cu suma nedatorată sau să respingă contestaţia la executare, în cazul în care ar fi constatat că suma datorată cu titlu de despăgubiri ar fi fost mai mare decât suma pentru care s-a emis somaţie. Din acest punct de vedere, consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare şi administrarea de către instanţa de fond a probei cu expertiza pentru a se stabili cu exactitate care este prejudiciul suferit urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiei de a efectua investiţiile la care contestatoarea era obligată prin contractul de concesiune din 2004.
Instanţa în mod netemeinic şi nelegal a admis cererea de întoarcere a executării, reţinând că plata nu s-a făcut de bunăvoie, ci urmare a somaţiei de plată care reprezintă primul act de executare.
Somaţia emisă nu reprezintă acte de executare în sensul art. 389 C. proc. civ., ci doar act de începere a executării.
Prin întâmpinarea înregistrată la 13 ianuarie 2010 intimata SC V. SA a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate în apel, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, raportat şi la dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. se vor reţine următoarele.
Între părţi a fost încheiat contractul de concesiune din 9 martie 2004 în temeiul căruia SC V. SA în calitate de concesionară, s-a obligat să exploateze în mod direct terenurile cu destinaţie agricolă care fac obiectul concesiunii şi să ia măsuri pentru exploatarea eficientă, în regim de continuitate şi de permanenţă a tuturor terenurilor agricole.
Concesionara s-a mai obligat să efectueze un program minimal de lucrări de exploatare şi întreţinere, necesare exploataţiei agricole şi să realizeze investiţii pentru dezvoltarea exploataţiei în echivalentul în lei a 154.326 euro dar şi alte investiţii de tipul plantaţiilor, serelor, solariilor.
Potrivit articolului 7.1.21 din contract „în cazul în care nu se realizează programul de investiţii la care s-a obligat prin angajamentul investiţional, pentru fiecare zi de întârziere concesionara datorează penalităţi, conform legislaţiei în vigoare, din valoarea investiţiilor neefectuate, până la realizarea integrală a investiţiilor sau până la rezilierea contractului, după caz.
Din punctul de vedere al intimatei A.D.S. penalităţile la care se face referire prin art. 7.1.21 din contract reprezintă o creanţă fiscală, datorată potrivit OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în timp ce contestatoarea susţine că natura juridică a clauzei penale este una convenţională, care nu poate fi complinită prin trimiterea la „legislaţia în vigoare".
Pornind de la semnificaţia juridică a noţiunii de „clauză penală", definitivă corect de instanţa care a pronunţat Decizia atacată, ca fiind convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său, Curtea a statuat că, atâta vreme cât părţile au omis să ridice în concret prevederea legală la care fac trimitere, această determinare anticipată nu se poate realiza.
Din acest punct de vedere s-a reţinut nevalabilitatea clauzei penale, petitul privind anularea parţială a contractului de concesiune în privinţa clauzei cuprinsă la pct. 7.1.21 fiind legal respinsă cu motivarea că nu s-a relevat în sprijinul acestei solicitări nici un motiv de nulitate absolută sau anulabilitatea a acesteia.
În acest mod se înţelege cele reţinute de prima instanţă, respectiv faptul că nu este valabilă clauza pentru a determina cu anticipaţie că legea fiscală ori alta este aplicabilă în stabilirea prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei neexecutate. Astfel, prima critică se va respinge ca nefondată.
Cu privire la celelalte susţineri ale recurentei, referitoare la caracterul nesusceptibil de interpretare al clauzei penale şi la posibilitatea de a solicita acoperirea probei suferite de recurentă urmare a neexecutării obligaţiei contractuale de către contestatoare, chiar şi în ipoteza reţinerii nevalabilităţii clauzei penale, prin necesitatea că prima instanţă să determine exact prejudiciul suferit, se va reţine ca, o asemenea determinare nu poate fi realizată în cadrul procesual al unei contestaţii la executare.
Într-adevăr, trimiterea generică - în privinţa penalităţilor de întârziere – la legislaţia în vigoare este o chestiune care se cere lămurită, din perspectiva cuantumului, al formulei de calcul al aplicării dispoziţiilor art. 977 şi urm. C. civ., într-un alt cadrul procesual, penalităţile de întârziere care fac obiectul contractului în prezentul litigiu nefiind titlu executoriu în accepţiunea art. 3 din Legea nr. 190/2004 care să confirme existenţa creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a procedurii de executare silită.
Potrivit acestui text de lege, „Contractele de concesiune a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate cu Agenţia Domeniilor Statului, constituie titlu executoriu pentru plata redevenţei, la termenele şi modalităţile stabilite în contract".
Din această perspectivă, soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi se va menţine ca efect al respingerii recursului, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi înlăturate, totodată, şi criticile cu privire la întoarcerea executării silite şi natura juridică a somaţiei de plată.
Nefondat s-a susţinut că somaţia de plată nu este un act de executare silită, astfel că plata a fost efectuată voluntar de către contestatoare.
Potrivit art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia, ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără somaţie.
Prin urmare, în speţă fiind emisă somaţie, independent de atribuirea somaţiei a caracterului de act începător de executare, ori premergător executării ea poate fi obiect al contestaţiei la executare.
Tot astfel, urmare a emiterii somaţiei de plată contestatoarea a procedat la virarea sumei de bani corespunzătoare care, în mod legal s-a dispus a fi restituită de vreme ce caracterul incert al creanţei corespunzătoare clauzei penale a fost reţinut, stabilindu-se că, asupra acestei sume contractul nu îndeplineşte condiţiile unui titlu executoriu care să poată fi pus în executare prin el însuşi, fără îndeplinirea altor formalităţi.
Nefiind fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., fiind partea căzută în pretenţii, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1.550 lei cheltuieli de judecată în favoarea SC V. SA Iaşi, ocazionate cu plata onorariului avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-intimată Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 81 din 16 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 1.550 lei cheltuieli de judecată către intimata SC V. SA Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1038/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1040/2010. Comercial → |
|---|
