ICCJ. Decizia nr. 1040/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1040/2010
Dosar nr. 473/1/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.C.F., a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata tuturor drepturilor băneşti ce se cuvin ca urmare a excluderii sale din societate, a dobânzilor şi penalităţilor pentru lucrările efectuate şi plătite din banii personali, compensarea cheltuielilor făcute de societate în perioada 1992-1994 din dividende neîncasate, restituirea sumei de 1.000.000 lei cerută de asociatul S.D., plata chiriei încasată ilegal de societate pe spaţiul proprietatea reclamantului şi valoarea diminuării profitului cu reparaţiile făcute autoturismului, provocate de asociatul S.D.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat compensarea drepturilor cuvenite reclamantului cu datoriile pe care acesta le are faţă de societate din închirierea ilicită a spaţiului proprietatea societăţii.
Prin cerere de intervenţie, B.M. a solicitat obligarea pârâtei la 796.772 lei pentru serviciile prestate.
Tribunalul Olt, prin sentinţa nr. 614 din 11 octombrie 2006, a admis în parte cererea reclamantului, a admis cererea reconvenţională a pârâtei, a constatat drepturile reclamantului de 468.898.877 lei şi datoriile acestuia de 667.781.500 lei către pârâtă, a respins cererea reclamantului privind chiria pentru spaţiile V. şi P., şi privind diminuarea profitului cu cheltuielile pentru reparaţia autoturismului, a admis cererea de intervenţie a intervenientei B.M. şi a obligat pe pârâtă la 796.772 lei şi a compensat cheltuielile de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin excluderea din societate reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumelor reprezentând aportul la capitalul social, suma de 990.000 lei actualizată credit acordat de reclamant societăţii comerciale şi dividendele neîncasate, dar totodată datorează societăţii chiria pentru spaţiul blocului V., sume care au fost compensate în limita creanţei celei mai mici conform raportului de expertiză.
În privinţa cererii de intervenţie, instanţa a reţinut că intervenienta este îndreptăţită la plata serviciilor prestate pentru supravegherea lucrărilor de extindere şi modernizare a activităţii, conform ştatelor de plată.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 295 din 27 octombrie 2008, a admis apelurile reclamantului şi pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, a respins ca prescrisă cererea de intervenţie, a constatat drepturile reclamantului în sumă de 20.989,71 lei şi obligaţii în sumă de 5.195,77 lei, a compensat datoriile reciproce şi a obligat pe pârâtă la 15.793,94 lei către reclamant. Apelul intervenientei a fost respins.
Instanţa de apel a constatat că intervenienta, la data de 6 iunie 2006 a formulat cererea în pretenţii pentru acordarea drepturilor cuvenite pentru lunile iunie –noiembrie 1996, peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1950 astfel încât drepturile sale sunt prescrise.
În privinţa apelului reclamantului, instanţa a considerat, în urma raportului de expertiză că suma la care acesta este îndreptăţit este de 20.989,71 lei reprezentând contravaloarea a 40% din activul net, 5% din creşterea rezervelor şi dividendelor.
Faţă de data formulării cererii reconvenţionale, instanţa de apel a considerat că partea din pretenţiile formulate, ce vizează perioada cu 3 ani înainte pe formularea cererii, este prescrisă.
Criticile legate de încheierile din 4 octombrie şi 11 octombrie 2006 au fost considerate neîntemeiate întrucât nu au pricinuit nicio vătămare şi pentru că s-au respectat prevederile art. 119 alin. (4) şi art. 156 C. proc. civ.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
Reclamantul şi intervenienta şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că ieşirea din indiviziune a unui asociat e prevăzută de art. 224 din Legea nr. 31/1990 pe care instanţele nu l-au aplicat în sensul că societatea nu a prezentat actele contabile instanţei pentru a le pune la dispoziţia experţilor, situaţie sesizată de expertul S.A., dar pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere. Astfel nu s-a stabilit un patrimoniu cert al societăţii comerciale, după cum nu s-au stabilit decât o parte din cheltuielile de finisare a spaţiului din blocul V. care în prezent au valoare de peste 300.000 euro. Nelegal au fost reţinute sumele datorate, acestea fiind înregistrate în contabilitate la cheltuieli şi apoi scăzută din profitul firmei, cu toate acestea drepturile şi obligaţiile au fost stabilite pe baza unor expertize contradictorii la care instanţa de apel nu a admis obiecţiuni, încălcându-se dreptul la apărare şi principiul aplicabilităţii.
Recurenţii susţin în continuare că instanţa de apel nu a motivat cum s-a ajuns la calculul valorii drepturilor şi obligaţiilor şi a patrimoniului social partajat şi cum a operat compensarea în raport cu chiria plătită de societate în condiţiile în care societatea a devenit proprietară asupra spaţiului din blocul V. după data excluderii reclamantului, iar valoarea acestuia nu rezultă din niciun act sau înregistrare contabilă.
Mai susţin recurenţii că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la compensarea cheltuielilor făcute în anii 1992-1994 pentru lucrările de finisare a spaţiului comercial şi nici cu privire la procentul de 5% ca aport la capitalul social pentru perioada 3 iunie 2000 până la excludere.
Referitor la chiriile pe spaţiile comerciale recurenţii consideră că greşit instanţele au respins cererile pe motive că nu ar fi fost proprietar şi respectiv nu au făcut dovada închirierii – deşi aceasta există la dosar.
Cu privire la cererea reconvenţională, se susţine că greşit au considerat tardivitatea cererii din 25 aprilie 2005 în raport cu prevederile art. 119, art. 120, art. 132 şi art. 134 C. proc. civ.
De altfel, Curtea de Apel Craiova nu a avut în vedere regimul juridic al spaţiilor comerciale şi a motivat bizar acordarea drepturilor rezultate din închirierea acestora.
O ultimă critică se referă la greşita respingere a cererii de intervenţie, întrucât societatea comercială a achiesat la plata drepturilor salariale.
În privinţa cheltuielilor de judecată, recurenţii susţin că nu le-au solicitat la instanţa de apel întrucât nu au considerat cauza în stare de judecată.
Prin recursul său pârâta SC S. SRL atacă Decizia curţii de apel, fără însă a-l motiva în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ.
Acest din urmă recurs se va constata a fi nul în condiţiile art. 306 C. proc. civ. întrucât termenul de 15 zile pentru motivarea recursului se socotesc de la data comunicării hotărârii atacate, iar nemotivarea în termenul prevăzut de lege este sancţionată cu nulitatea acestuia.
Comunicarea deciziei atacate s-a îndeplinit la data de 3 decembrie 2008, iar motivarea cererii de recurs s-a depus direct la instanţa de recurs, cu încălcarea prevederilor art. 302 C. proc. civ., la data de 24 aprilie 2009, peste termenul prevăzut de lege.
Recursul recurenţilor B.C.F. şi B.M. este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente ce se vor expune.
În privinţa cererii de intervenţie, instanţa de apel a constatat că la data de 6 iunie 2006 recurenta intervenientă a solicitat drepturile patrimoniale invocate din obligaţia de plată născută în perioada iunie – noiembrie 1996 iar termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la 3 ani de la data scadenţei, respectiv la 1 decembrie 1999. Dincolo de această dată obligaţia de plată în sarcina debitorului capătă caracterul unei obligaţii imperfecte sau naturale pe care o poate executa numai prin propria voinţă, fără însă a putea fi constrâns de forţa publică.
În privinţa cererii reclamantului, se constată că Decizia atacată prin obligarea societăţii pârâte la despăgubiri reprezentând 40% din activul net şi 5% din creşterea rezervelor şi dividendelor, a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acordând asociatului exclus suma de bani reprezentând partea proporţională din patrimoniul social la care are dreptul.
Afirmaţia potrivit căreia societatea pârâtă nu a prezentat actele experţilor este contrazisă de expertul S.A., care atât în raportul efectuat cât şi în răspunsul la obiecţiuni a confirmat preluarea datelor din contabilitate şi bilanţurile contabile, întocmind Anexa 1 cu privire la stabilirea activului net, astfel cum era impus obiectivul expertizei.
Nemulţumirea cu privire la reţinerea unor sume înregistrate în contabilitate la cheltuieli şi apoi scăzute din profitul firmei este netemeinică atât pentru considerentul că în obiecţiunile formulate la raportul de expertiză acestea nu au format obiectul contestării, dar şi pentru că operaţiunea de scădere a cheltuielilor era pentru a releva în bilanţ raportul între venituri şi cheltuieli.
În privinţa operaţiunii de compensare a drepturilor faţă de chiria plătită de societate, instanţele au reţinut că spaţiul blocului V. a fost proprietatea acesteia prin protocolul din 2 martie 1992 astfel încât compensarea cheltuielilor cu finisajele (din anii 1992 – 1994) pe lângă faptul că cererea este prescrisă extinctiv, nu are nici un suport probator.
Nefondată este şi critica relativă la nepronunţarea asupra procentului de 5% ca aport la capitalul social, instanţa de apel constatând creşterea activului net contabil cu suma de 14.875.110 rol reprezentând creşterea rezervelor totale de 5%.
Revenirea la critica referitoare la chiriile la care reclamantul era îndreptăţit, recursul confirmă lipsa bunei credinţe a acestuia. Prin hotărâri irevocabile s-a constatat că nu reclamantul era proprietarul spaţiului din blocul V., iar dovada închirierii acestuia în nume propriu relevă obligaţia pe care o are faţă de societatea comercială, şi care a fost analizată în rapoartele de expertiză.
În privinţa încălcării dreptului la apărare, recurentului i s-au admis obiecţiunile la raportul de expertiză iar expertul a răspuns atât acestora cât şi contestaţiei depusă ulterior.
Retragerea apărătorului recurentului în momentul în care au fost încheiate dezbaterile a condus la aplicarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., instanţa amânând pronunţarea în vederea depunerii concluziilor scrise, pentru a respecta drepturile fundamentale ale părţilor.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţi împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.C.F. şi intervenienta B.M., împotriva deciziei nr. 295 din 27 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Constată nulitatea recursului declarat de pârâta SC S. SRL Slatina împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1039/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1042/2010. Comercial → |
|---|
