ICCJ. Decizia nr. 1118/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1118/2010
Dosar nr. 1361/121/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, sub nr. 1361/121/2009, reclamanta SC G.C. SRL Oradea, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL Galaţi, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 845.477,32 lei, din care 263.012,61 lei reprezentând preţ neachitat şi 585.464,71 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 718 din 5 iunie 2009 pronunţată în cauză de Tribunalul Galaţi s-a admis acţiunea formulată de SC G.C. SRL, pârâta SC A. SRL fiind obligată la plata sumei totale de 848.477,32 lei din care 263.012,61 lei preţ şi 585.464,71 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut că în baza contractului de construcţie din 2007, reclamanta a efectuat lucrări de terasamente şi balastare în frontul de lucru situat în Oradea, în beneficiul pârâtei.
Potrivit art. 2 din contract, părţile au prevăzut un preţ estimativ de 248.572 lei fără TVA, urmând să se procedeze la reactualizare în conformitate cu cantităţile de lucrări prevăzute în documentaţia de execuţie şi cu cantităţile de lucrări real executate.
Preţul estimativ urma să fie achitat de pârâtă în două tranşe şi anume: plata I în valoare de 148.572 lei fără TVA, sumă achitată de pârâtă.
- plata a II-a în valoare de 100.000 lei fără TVA, pentru care reclamanta a emis factura fiscală nr. 51/2008 în valoare totală de 119.000 lei şi pe care pârâta a refuzat să o achite.
Conform situaţiei de lucrări, reclamanta a emis o nouă factură în valoare de 144.021,61, sumă neachitată de pârâtă.
Pârâta datorează reclamantei suma de 263.012,61 lei reprezentând preţ calculat conform facturilor fiscale din 2008.
În baza dispoziţiilor art. 29.2 din Contractul de construcţie din 10 decembrie 2007 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, pârâta datorează reclamantei şi penalităţi de întârziere în valoare totală de 585.464,71 lei. Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 969 alin. (1), art. 1073, art. 1066 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 469/2002.
Prin Decizia 103/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A. SRL Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 718 din 5 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Galaţi în contradictoriu cu intimata reclamantă SC G.C. SRL Oradea.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că executarea lucrărilor efectuate de reclamanta SC G.C. SRL este atestată de înscrisurile din dosar, procesul verbal asigurare dovezi încheiat de executorul judecătoresc, dar şi de recunoaşterea făcută de apelantă prin motivele de apel.
SC A. SRL precizează chiar în dezvoltarea motivului al treilea de apel că nu a contestat în nici un fel finalizarea lucrărilor de terasare şi balastare, ci doar valoarea pretenţiilor.
Ca urmare, în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, pârâta fiind obligată să plătească contravaloarea lucrărilor executate plus penalităţile de întârziere calculate conform clauzei penale prevăzută la art. 29.2 din contract, ceea ce exclude incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Împotriva deciziei nr. 103 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs pârâta SC A. SRL prin care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea acţiunii ca nefondate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii.
Astfel, relaţia comercială dintre părţile litigante s-a desfăşurat în baza contractului comercial din 2007, conform căruia intimata reclamantă în calitate de constructor, a efectuat lucrări de terasament şi balastare la punctul de lucru situat în Oradea. Instanţa de apel nu a avut o imagine corectă asupra faptelor şi actelor deduse judecăţii, interpretând eronat probatoriul administrat.
Finalizarea lucrărilor contractate nu trebuie confundată cu recunoaşterea lucrărilor facturate, facturarea fiind stabilită unilateral şi în afara cadrului legal şi contractual de către reclamantă.
Refuzul de plată nu se întemeiază pe nefinalizarea lucrărilor ci pe natura valorică derivând din facturarea unor lucrări neprestate de către reclamantă.
Instanţa de apel a făcut o motivare lapidară reţinând că simpla emitere a celor două facturi fiscale şi corespondenţa depusă la dosar sunt suficiente pentru dovedirea pretenţiilor, interpretare eronată întrucât simpla emitere a unor facturi fiscale nu dovedeşte îndeplinirea efectivă a obligaţiilor contractuale.
Contravaloarea facturilor în discuţie reprezintă transport balast iar preţul balastrului a fost negociat ca fiind balast „pe şantier" ceea ce implică inclusiv transportul materialului în locaţie. În concluzie, instanţa de fond şi apel nu au reţinut corect situaţia de fapt, interpretând eronat probatoriul administrat.
Este adevărat că în apel, nu s-a insistat asupra probei cu expertiza tehnică, dar având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate.
Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în raport de dispoziţiile Legii nr. 469/2002 privind disciplina contractuală, în vigoare la momentul pronunţării.
Astfel, clauza penală prevăzută la art. 6 şi art. 29.2 din contract, conferă doar posibilitatea de a calcula penalităţi de întârziere în cuantum de 0,7% pe zi de întârziere la valoarea debitului fără să precizeze că valoarea penalităţilor poate depăşi valoarea debitului.
Singura excepţie prevăzută de Legea nr. 469/2002, pentru ca valoarea penalităţilor să fie legal percepută, în cuantum mai mare decât valoarea debitului principal, este situaţia în care părţile au prevăzut expres o astfel de clauză.
Întrucât în contractul nr. 29/2007, încheiat între SC A. SRL şi SC G.C. SRL, nu exista o clauză, care să permită ca valoarea penalităţilor să poată depăşi valoarea debitului la care au fost calculate, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002.
Intimata SC G.C. SRL Oradea a formulat concluzii scrise, prin care solicită în esenţă respingerea recursului ca nefondat.
Astfel, din probatoriul administrat rezultă că recurenta pârâtă, cu rea credinţă nu a achitat contravaloarea lucrărilor executate iar penalităţile sunt datorate în cuantumul stabilit în raport de dispoziţiile art. 29 din contract, dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 nefiind aplicabile.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că, recursul este fondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deşi rezultă fără dubiu natura actului dedus judecăţii, ori înţelesul lui, instanţa de apel prin interpretarea greşită dată acestuia, îi alterează natura sau înţelesul lămurit.
Recurenta SC A. SRL Galaţi, evocând acest motiv, la asociat greşitei interpretări a probelor, care constituie o chestiune de fapt şi nu justifică invocarea acestui motiv de recurs. Criticile invocate vizează netemeinicia hotărârii atacate ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate.
De altfel, pârâta doreşte reaprecierea probelor, urmărind schimbarea situaţiei de fapt, dar reaprecierea probelor administrate de instanţele de fond nu mai este posibilă, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000, iar ipoteza reglementată de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost şi ea înlăturată prin pct. 49 al Legii nr. 219/2005.
Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Nu se poate susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii prin raportare la contractul din 2007.
Pretenţiile ce fac obiectul prezentei cauze, derivă din contractul din 2007 încheiat între SC A. SRL în calitate de beneficiar şi SC G.C. SRL în calitate de constructor. Obiectul contractului este explicitat în capitolul II iar facturile fiscale cu lucrările executate au fost emise în raport dispoziţiile cuprinse la capitolul III din contract. Nu se poate susţine că instanţa a interpretat greşit clauzele contractuale întrucât s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ. în conformitate cu care „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".
Facturile din 1 aprilie 2008 şi factura fiscală din 4 aprilie 2008 au fost emise conform art. 3 din contract reprezentând lucrări executate - etapa a II-a având în vedere că părţile au prevăzut plata în două tranşe. Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către recurenta-pârâtă, ca mijloc de aprobare, nu a fost justificată întrucât nu a existat o neexecutare chiar parţială din partea intimatei reclamante având în vedere şi procesul verbal asigurare dovezi încheiat la data de 1 iulie 2008 prin care s-a stabilit ca „lucrările de terasare şi balastare sunt finalizate".
Recurenta arată că Decizia recurată este „sumară şi lapidară", critică ce se încadrează în motivul de recurs vizat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar Decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Ultimul motiv de recurs vizând încălcarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din Legea nr. 469/2002, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.
Astfel, părţile pot stabili în contract, conform principiului libertăţii contractuale, clauze privind penalităţile de întârziere în orice cuantum sau procent.
Când penalităţile sunt prevăzute sub formă de procent pe zi de întârziere, este evident că ele curg până la data achitării debitului, dar Legea nr. 469/2002 interzice ca ele să depăşească debitul, dacă nu se menţionează expres. Astfel, părţile litigante au prevăzut în contractul de construcţii din 10 decembrie 2007 la art. 29.2 că în cazul în care beneficiarul nu onorează facturile în termen de 28 zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 6 (15 zile de la facturare) acesta are obligaţia de a plăti 0,7% din valoarea neachitată pentru fiecare zi de întârziere, dar nu a prevăzut că poate fi depăşit cuantumul debitului principal.
Clauza penală prin care părţile au stabilit un anumit cuantum al despăgubirilor până la data achitării debitului, fără să precizeze expres că acesta poate depăşi creanţa principală, ca întindere, nu constituie o excepţie de la regula instituită de art. 4 din Legea nr. 469/2002.
Instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în condiţiile în care părţile nu au prevăzut expres posibilitatea depăşirii debitului principal cu penalităţile, context în care motivul de recurs întemeiat pe interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 469/2002 este apreciat de Înalta Curte, ca fiind fondat.
Pentru considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC A. SRL, dar numai cu privire la cuantumul penalităţilor al cărui cuantum va fi redus la nivelul debitului principal potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, astfel că Decizia nr. 103/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi urmează a fi modificată în sensul admiterii apelului.
Sentinţa nr. 718 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Galaţi va fi schimbată în parte în sensul că penalităţile de întârziere datorate de pârâta SC A. SRL Galaţi sunt în cuantum de 263.012,61 lei în loc de 585.464,71 lei, penalităţile fiind reduse la nivelul debitului principal. Celelalte dispoziţii ale sentinţei vor fi menţinute, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 263.012,61 lei debit şi 263.012,61 lei penalităţi de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL Galaţi împotriva deciziei nr. 103/A din 6 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială maritimă şi fluvială, pe care o modifică în sensul că admite apelul aceleiaşi părţi.
Schimbă în parte sentinţa nr. 718 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Galaţi în sensul că obligă pârâta SC A. SRL Galaţi la plata sumei de 263.012,61 lei penalităţi de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1116/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1119/2010. Comercial → |
|---|
