ICCJ. Decizia nr. 1133/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1133/2010
Dosar nr. 88/110/2005
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată la data de 30 septembrie 2005 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta SC S.U. SRL a solicitat obligarea pârâtei societatea germană G.G.S.I. la plata sumei de 2.931.600 ron, respectiv 840.000 euro la cursul de 3,49 ron/euro, reprezentând penalităţi de întârziere datorate în baza contractului de vânzare cumpărare din 29 decembrie 2004 încheiat cu pârâta prin care, pârâta, vânzător s-a obligat să livreze uşi şi pervaze de fereastră cu accesoriile aferente şi să le monteze până la data de 25 aprilie 2005, termen ce nu a fost respectat, ceea ce atrage incidenţa clauzei de la art. 10.1 din contract, prin care s-au stabilit penalităţi de 1% pe zi din valoarea contractului.
Pârâta a formulat la data de 11 ianuarie 2007 cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloarea facturilor restante contractul de vânzare cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1329 pronunţată la data de 4 octombrie 2007, Tribunalul Bacău, secţia comercială de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta şi a admis cererea reconvenţională a pârâtei dispunând obligarea reclamantei la plata sumei de 150.000 euro reprezentând contravaloare marfă livrată în temeiul contractului încheiat de părţi la 29 decembrie 2004 şi la plata sumei de 12.243,67 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă stabilită prin Încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată de tribunal la 27 martie 2008.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţine că reclamanta nu a achitat diferenţa de preţ de 150.000 euro, deşi a recunoscut chiar în cuprinsul acţiunii că produsele au fost livrate potrivit declaraţiilor vamale.
Reţine totodată tribunalul, că potrivit contractului reclamanta avea obligaţia să facă recepţia cantitativă şi calitativă a produselor şi să reclame eventualele neconformităţi privind marfa livrată, dar nu a întreprins nicio măsură în acest sens, iar din procesul verbal de discuţii încheiat la 6 aprilie 2005 rezultă că reclamanta şi-a asumat responsabilitatea pentru nepotrivirea uşilor interioare livrate, ca urmare a nerespectării dimensiunilor stabilite iniţial.
Sentinţa pronunţată de tribunal ca primă instanţă şi încheierea de îndreptare eroare materială au fost apelate de reclamantă.
Reclamanta a susţinut prin motivele de apel că sentinţa este netemeinică şi nelegală deoarece penalităţile solicitate nu sunt datorate în condiţiile în care pârâta nu şi-a respectat obligaţia de livrare la termenele stipulate, livrările au fost parţiale şi incomplete, iar obligaţia de a monta bunurile într-un anumit termen a fost încălcată.
Cu privire la încheierea de îndreptare eroare materială din 27 martie 2008 reclamanta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. deoarece nu este vorba de o eroare de calcul a sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 27 din data de 9 aprilie 2009 Curtea de apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta împotriva sentinţei fondului şi a încheierii de îndreptare eroare materială din data de 27 martie 2008.
Verificând stabilirea situaţiei de fapt în raport şi de probele testimoniale administrate în această fază devolutivă, instanţa de apel constată ca susţinerea reclamantei în sensul că nu au fost respectate termenele de livrare de către pârâta nu se confirmă în condiţiile în care, potrivit contractului, reclamanta trebuia să asigure spaţiile aferente montării produselor livrate, obligaţie care nu a fost respectată.
În ce priveşte neconcordanţa produselor livrate Curtea constată că aceasta s-a datorat reclamantei care nu a respectat proiectul iniţial, în funcţie de care s-au stabilit dimensiunile produselor ce urmau a fi livrate.
În raport de situaţia de fapt reţinută şi de dispoziţiile art. 1082 C. civ. Curtea constată că întârzierea în executarea obligaţiilor de livrare a mărfurilor a fost determinată de fapta cumpărătoarei, reclamanta din cauză, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura condiţii corespunzătoare pentru montajul produselor.
Şi cu privire la plata ultimei tranşe din preţul datorat, Curtea confirmă soluţia fondului, faţă de recunoaşterea reclamantei că nu a achitat această tranşă.
Referitor la criticile aduse încheierii de îndreptare eroare materială prin care a fost precizată obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, constând în timbru şi onorariu de avocat, curtea apreciază că aceste aspecte se încadrează în noţiunea de eroare materială prevăzută de art. 281 C. proc. civ., dispoziţii care îşi găsesc pe deplin incidenţa în cauză.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs la data de 30 aprilie 2009, în termen legal solicitând modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinţei nr. 1329/2007 a Tribunalului Bacău şi pe fond admiterea acţiunii principale astfel cum a fost formulată şi respingerea cererii reconvenţionale a pârâtei.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care instanţa de apel nu se pronunţă asupra tuturor probelor administrate în această fază, respectiv asupra declaraţiei martorului M.H. audiat la cererea societăţii reclamante;
- hotărârea instanţei de apel este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la susţinerile vizând calitatea mărfurilor livrate, susţineri apreciate de instanţă ca fiind o apărare nouă invocată pentru prima dată în apel, deşi atât în cuprinsul acţiunii introductive cât şi în notele scrise depuse la fond aceste aspecte sunt invocate de societatea reclamantă;
- instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 1176 C. civ., atunci când ia în considerare înscrisul intitulat proces verbal de discuţii din data de 6 aprilie 2005, care nu este semnat sau însuşit în alt mod de reclamantă;
- instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractului de vânzare-cumpărare, în sensul unei interdependenţe între obligaţia prevăzută la art. 6.1 din contract de a asigura spaţiile aferente montării produselor cu obligaţia prevăzută la art. 3 din contract în sarcina pârâtei de a livra produsele contractate într-un anumit termen;
- instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 4.2 din contract potrivit cărora cumpărătorul, în termen de 5 zile de la data montării, va reclamanta eventualele neconformităţi cu marfa livrată, clauza care nu impunea concluzia reţinută de instanţă, în sensul că pentru fiecare etapă de montaj, reclamanta avea posibilitatea să încheie un proces verbal şi să reclame punctual eventualele deficienţe;
- obligarea reclamantei la plata diferenţei de preţ neachitate de 150.000 euro este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 din contract, în sensul că preţul a fost stabilit atât pentru produse cât şi pentru montaj, fără a fi defalcat pe cele două categorii de prestaţii şi apreciind greşit că în situaţiile în care s-au livrat produse în proporţie de 95% se impune şi plata diferenţei de preţ.
Intimata pârâtă prin întâmpinarea depusă la data de 6 noiembrie 2009 a invocat în principal excepţia nulităţii recursului susţinând că, argumentele recurentei subsumate criticilor formulate nu relevă nici un motiv de nelegalitate. În subsidiar intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului arătând, în esenţă că hotărârea primei instanţe menţinută de instanţa de apel este legală şi temeinică în raport de materialul probator administrat care relevă neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a asigura spaţiile necesare montării produselor şi faptul că produsele la data de 10 octombrie 2005 erau livrate în proporţie de 95%.
Excepţia nulităţii recursului reglementată de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. nu subzistă.
Condiţiile de formă pe care textul de lege le impune cu privire la conţinutul cererii de recurs, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora au fost respectate de către recurentă în exercitarea căii de atac aşa cum rezultă incontestabil din conţinutul cererii de recurs structurate pe trei motive de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi argumentate în fapt şi în drept pe aspecte care, în opinia recurentei, dovedesc nelegalităţile invocate.
Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 3021 C. proc. civ. recurenta şi-a încadrat şi dezvoltat criticile formulate în motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., respectând cerinţele de formă impuse de textul de lege.
În ce priveşte însă, măsura în care criticile formulate, astfel cum au fost argumentate relevă aspectele de nelegalitate invocate de natură să impună modificarea hotărârii atacate, susţinerile recurentei apar ca vădit nefondate pentru considerentele ce urmează:
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţinerea recurentei în sensul că hotărârea este nemotivată în măsura în care instanţa nu a examinat toate probele administrate şi nu s-a pronunţat asupra declaraţiei unuia dintre martorii audiaţi la cererea sa în apel, este nefondată.
Instanţa de apel verificând stabilirea situaţiei de fapt statuată de către prima instanţă, reţine în considerentele hotărârii, în cadrul unei analize exhaustive a tuturor probelor administrate, în fond şi apel, modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, răspunzând punctul tuturor susţinerilor reclamantei.
Instanţa de apel analizează declaraţiile martorilor audiaţi în măsura în care le-a considerat relevante pentru chestiunea examinată, care viza modul în care reclamanta a respectat proiectul de execuţie prin care s-au stabilit dimensiunile produselor livrate.
Recurenta deşi afirmă că declaraţia martorei sale M.H. nu a fost analizată, nu demonstrează care era relevanţa acestei declaraţii în contextul probelor administrate, demonstraţie care se impunea cu atât mai mult cu cât martora îndeplinea în cadrul societăţii reclamante funcţia de traducător de limbă germană însărcinat cu traducerea corespondenţei dintre părţi, şi nu de personal de execuţie sau decizie.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la judecata apelului, prevăd expres că în această cale de atac nu se poate schimba cauza, obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi.
În acest context legal instanţa de apel a calificat în mod corect, ca o apărare nouă susţinerea reclamantei referitoare la neconcordanţele calificative ale produselor livrate, aspect care nu apare menţionat ca atare în acţiunea introductivă.
Curtea observă sub acest aspect că această apărare nu se regăseşte in terminis nici în motivele scrise de apel, în care reclamanta susţine că livrările au fost incomplete "din punct de vedere al necesităţilor de montaj" şi nu sub aspect calitativ, aşa cum a susţinut ulterior cu ocazia concluziilor pe fondul apelului.
Dispoziţiile art. 1176 C. civ. a căror încălcare este invocată cu privire la efectele probatorii conferite înscrisului intitulat „Proces verbal de discuţii încheiat la Adjud la 6 aprilie 2005" nu îşi găsesc incidenţa în cauză deoarece înscrisul nu reprezintă un înscris sub semnătură privată, în sensul art. 1176 C. civ., ci un început de dovadă scrisă care coroborat cu celelalte probe administrate conferă credibilitate faptelor consemnate în cuprinsul său.
Din conţinutul înscrisului care cuprinde detalii tehnice referitoare la montajul uşilor, rezultă că la discuţii au participat şi reprezentanţii reclamantei alături de cei ai pârâtei, iar reclamanta nu contestă faptul că a participat la discuţii, ci numai lipsa semnăturii, fără să demonstreze că cele menţionate cu ocazia constatărilor la faţa locului nu corespund realităţii.
Or, în raport de reglementările cuprinse în codul comercial (art. 46 – art. 57) în litigiile comerciale mijloacele de probă şi probaţiunea se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice care conturează libertatea probei ca un corolar al libertăţii contractuale, iar limitările impuse de lege pe unele aspecte nu îşi găsesc incidenţa în chestiunea determinată.
Aşa fiind, constatările consemnate în înscrisul intitulat proces verbal de discuţii, coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate, respectiv corespondenţa ulterioară dintre părţi confirmă întrutotul cele stabilite la 6 aprilie 2005 cu privire la obligaţiile reclamantei de a respecta proiectul de execuţie în edificarea golurilor din zidărie care să permită montarea de către pârâta a uşilor livrate, hotărârea atacată nefiind succeptibilă de critică pe aspectul nerespectării regulilor probaţiunii obligaţiilor comerciale.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deşi recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele prevăzute la art. 3.5, art. 6.1 şi art. 4.2 din contract, argumentele sale se referă exclusiv la situaţia de fapt reţinută de instanţă în baza probatoriului administrat.
Altfel spus clauzele a căror denaturare este invocată au un conţinut clar şi explicit statuând modul în care părţile au convenit asupra livrării produselor la sediul cumpărătorului începând cu 1 aprilie 2005 şi finalizarea montării, modalităţile de plată a preţului şi obligaţiile părţilor cu privire la plata preţului, livrarea şi montarea bunurilor precum şi dreptul cumpărătorului de a reclama în termen de cinci zile de la data montării eventualele neconformităţi privind marfa livrată.
Or, în cauză instanţa de apel pornind de la cele convenite de părţi, respectiv de la conţinutul clauzelor astfel cum a fost redat în mod clar şi explicit a statuat în raport de probele administrate asupra modului în care obligaţiile asumate au fost respectate, fără ca raţionamentul său să releve o încălcare a voinţei părţilor.
Susţinerea recurentei că între obligaţiile reciproce asumate de părţi nu există o interdependenţă, este lipsită de temei în condiţiile în care în raport de obiectul contractului – vânzarea de uşi interioare şi pervaze cu asigurarea montării de către vânzător – îndeplinirea obligaţiei vânzătorului era condiţionată de asigurarea spaţiilor aferente montării, obligaţie ce incumbă cumpărătorului potrivit clauzei de la art. 6 din contract.
Şi critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata diferenţei de preţ neachitat este neîntemeiată, modalităţile de plată a preţului fiind stabilite de părţi în art. 5 din contract iar potrivit art. 969 C. civ. convenţia astfel asumată este lege pentru părţi, dar şi pentru instanţă.
Cum recurenta nu a dovedit nerespectarea de către intimata a obligaţiilor asumate, cu privire la livrarea, transportul şi montarea produselor, este datoare la rândul său să achite în integralitate preţul convenit prin contract.
Pentru considerentele mai sus înfăţişate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefundat prezentul recurs constatând că motivele de nelegalitate invocate nu se confirmă.
Cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală, respectiv plata onorariului de avocat, va fi respinsă ca nefondată, Curtea constatând că intimata nu a depus la dosar documente justificative, concludente care să ateste cheltuielile de avocat solicitate respectiv chitanţa de plată a onorariului de avocat sau ordin de plată emis în acest sens, cu referire la asistenţa juridică în faza acestui recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.U. SRL Bacău împotriva deciziei nr. 27 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1112/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1139/2010. Comercial → |
|---|
